Dar nu te plictisești acasă?

Nu, dar mulțumesc pentru insinuarea cum că aș fi o personă plictisitoare – believe it or not, nu e chiar așa rău să stai toată ziua cu mine. Întrebați-o pe Cara, ea pare mulțumită.

În schimb, e destul de greu să nu te umpli de amărăciune. E un exercițiu bun să te străduiești să îți menții singur moralul, iar pentru asta eu îmi petrec zilele plângându-mi pe diplome, făcând mâncare, plângându-mă că trebuie să fac curat și răspunzându-le oamenilor la întrebarea “Dar nu te plictisești acasă?”.

Nu mă plictisesc, uite, în momentul ăsta aștept să se prăjească niște falafei, cartofeii sunt gata, arunc halloumiul în tigaie acuș și gata ziua. M-am gândit să mănânc sănătos azi, da, așa că o să folosesc maioneză light. Ca cea pe care am folosit-o aseară când am făcut ouă umplute cu ele însele și pate vegetal (da, din ăla de la Mandy, normal!).

Sau, de exemplu, acum pot spune că știu unde sunt situate multe obiecte în Ikea.

Sau orele la care vă plictisiți la muncă și intrați pe blogul meu.

Sau ce program de muncă au prietenii mei, la cât se trezesc și cât le ia să se pregătească.

Și, în general, cam ce fac toți prietenii mei, ai mei, rudele de gradul al III-lea și Bianca Drăgușanu. Și Iulia Albu.

Dar da, probabil o să ajung într-un punct al vieții mele în care colegele de liceu vor fi la mare cu nepoții, iar eu încă spăl la vasele de ieri. Mă rog, mult spus, le bag în mașina de spălat și le scot, le bag, le scot, le bag, le scot.

Dar e ok. Mă rog, mult spus.

E gata mâncarea și mie oricum nici nu îmi era foame. Mă rog, pofta bună, Oana, mulțumesc, Oana.

Ps: Dacă mă vedeți, nu îmi spuneți că m-am îngrășat, hai să fim cu toți mai ignoranți, mai toleranți. Merci.