Am fost la mare de 1 Mai ca să îmi dau seama că sunt bătrână.
Ba nu, mint.
Nu sunt bătrână, dar sunt un pic mai așezată.
Ba da, sunt bătrână.
De câțiva ani mă tot străduiesc să gust Vama din nou și nu mai reușesc. Dar nu pentru că s-a stricat, s-a schimbat sau a crescut, ci pentru că nu mai sunt eu la fel ca pe vremuri când mergeam să mă plimb cu doza în mână sau să stau in fund in nisip să poștesc o sticlă de vin prost. Ultimele dăți când am fost am simțit că ceva nu mai merge între noi pentru că la un moment dat m-am ridicat din pat la 5 dimineața, mi-am luat ghiozdanul în spate și am fugit mâncând pământul (ok, am mers încet mâncând pământul) spre taxiu și am fost cea mai fericită când am ajuns acasă. N-am fost foarte mândră de mine când m-a tras șoferul la răspundere că de ce plec la ora asta din Vamă, dar am fost mândră că am putut să identific o situație care nu mai era congruentă cu mine. Și încă îmi amintesc momentul acela de exasperare profundă care m-a făcut să sar din pat și să spun „Ok, gata!” pe ritmuri de PERFEEEEEEEECT FĂRĂĂĂ TINE MAI TACI.
Un alt motiv pentru care nu mai rezonez cu Vama este că, evident, sunt un pic mai cocalară. În sensul că au început să conteze mai mult lucruri precum unde stau și ce consum, iar hotelul mult prea scump din Vamă în care muream de frig și un pic de silă la duș nu mă mai satisface. Da, am căpătat aceste mici bășini odată cu vârsta și nu cred că pot momentan să mă desprind de ele.
De fapt, să vă explic, ele nu sunt tocmai bășini și nici eu nu sunt tocmai cocalară. Ba da, un pic, dar nu de asta.
Acum când am fost am stat în Constanța la Villa Anticus. O casă veche din Piața Ovidiu renovată și îngrijită, camera drăguță, dar pentru că m-am trezit târziu să fug la mare, am primit-o pe ultima care era cea mai mică. Mică așa ca mine. Curată, îngrijită, mirosea frumos și avea tapet (I like tapet). Dar cel mai mult a contat pentru mine că era oferită de o doamnă căreia chiar îi făcea plăcere să aibă oaspeți, iar asta răsuna în toată casa. M-a primit cu veselie, mi-a arătat camera, mi-a zis că numărul ei e pe cartea de vizită din cameră și să o sun dacă am nevoie de ceva. Mi-a lăsat fructe în cameră și a fost foarte, foarte caldă. La plecare m-a întrebat cum a fost, mi-a cerut din nou scuze că am avut o cameră așa mică, speră să mai vin și mi-a spus ca data viitoare să îmi fac rezervare din timp pe un ton de mamă îngrijorată. Mi-a urat drum bun cu aceeași veselie cu care mă întâmpinase și am plecat cu zâmbetul pe buze.
Dacă aveți astfel de experiențe și în Vamă (sau oriunde altundeva), vă rog să îmi dați și mie de veste. Doamnele de genul și casele de genul merită să fie cunoscute. Adică orice afacere făcută cu suflet merită să fie promovată.
Așa, să vă zic. Am trecut o seară prin Vamă, a fost îngrozitor de frig, deci nu eram nici eu prea deschisă către a dansa cu băieți de liceu cu petul în mână, am căutat loc de parcare o veșnicie, am mâncat o pizza mai proastă decât mine și am plecat cu coada între picioare spre Constanța minunându-mă cât de plictisitoare am devenit. Uau. Mi-aș fi dorit să beau ceva să-mi treacă, dar eram prea înghețată și prea bătrână în momentul ăla.
De fapt, toată experiența de la mare a fost îngrijorătoare deoarece, atipic mie, am băut două pahare de prosecco, am gustat dintr-un gin tonic prost la Kudos pe care l-am abandonat și o bere jumate (cealaltă jumătate am lăsat-o strategic undeva pentru o persoană căreia îi va fi sete, ce om bun sunt eu! O bomboană!). Dar nici cu berea nu mă mai împac. Nu știu ce se întâmplă cu mine. Mama o să își facă griji!
Așa, mai departe. M-am plimbat și prin Mamaia unde, mi-e un pic rușine să recunosc, a fost mult mai amuzant. Am fost la Food Truck Festival și m-am minunat că făceau unii paste live acolo ceea ce pe mine mă cam dă pe spate. Cred că am o obsesie cumva cu oamenii care vor să facă lucruri adevărate, mor! Dragii de ei, făceau ei paste acolo în iarbă…
Apogeul a fost însă la Loft. Nu, n-am intrat, dar am dat târcoale de jur împrejur minunându-mă câte mașini din ălea demne de Top Gear erau parcate în față și câți medici sunt dispuși să umple până la refuz săracele buze. Sincer, fie vorba între noi, mi-aș fi dorit să intru să mă uit și dinăuntru la oameni, dar cu formele ăstea voluptoase de clasa a șasea și cu înălțimea asta cu care nu m-au primit la Academia de Poliție mi-era că îmi spun bouncerii să fac bine să îmi pun silicoane și numa’ dup’aia să mă întorc! Pe mine mă fascinează comportamentul uman și fac o mică obsesie și din a îl înțelege, dar deocamdată nu mi-am făcut curaj să ajung la Loft. Dar va urma. Și vă dați seama că o să vă povestesc.
Oricum, după toată experiența asta, am rămas cu o mare întrebare: Câtă școală au făcut oamenii ăia din Mamaia de au atâția bani de cheltuit când eu cu două masterate și cursuri la Sorbona sunt șomeră?!
E clar, tatăl meu are dreptate, trebuie să mă întorc la școală.
Vă las aici o poză penibilă cu mica sirenă lângă Mica Sirenă.
Ps: Am scris acest pseudo-articol silită fiind de Andreea (nu cea cu care am fost la Bartender România, alta) care a avut parte de fix aceleași experiențe. Așa că orice plângeri aveți, scrieți-mi și cu cea mai mare plăcere vă dau adresa ei.
Urmărește-mă pe Facebook aici.