Despre obligații, cu Oana Teodora

M-am așezat în mijlocul zilei pe canapea să vă vorbesc despre obligații pentru că cine altcineva să fie mai potrivit pentru asta? Mă gândeam la asta la duș pentru că acela e singurul loc în care mă gândesc la lucruri, în rest mă gândesc doar la ce să mai mănânc.

(Apropo, am fost zilele trecute la vechiul job pentru că tolomacii mei de colegi încă nu au înțeles că eu nu mai lucrez acolo și m-au chemat că nu găseau un contract pe care l-am găsit în câteva secunde, dar na, trebuie să fii și tu un pic atentă, Oana nouă, și mi-au zis că m-am îngrășat puțin păi încercați și voi să stați acasă și să nu faceți nimic să vedeți ce ușor e!)

Așa, ce ziceam? Trebuia să mă văd azi cu o foarte veche și dragă prietenă care mi-a tras țeapă pentru că avea o altă obligație de care nu a reușit să scape (sau, mă rog, așa mi-a zis, acum nu știu…) și mă gândeam la câte frustrări îndurăm din obligație. Nunți, botezuri, parastase, cumetrii, întâlniri cu Meserie și Greșală, petreceri de Crăciun, vizite la rude pe care nu știm cum le cheamă, vernisajele lui Răzvan (nu toată lumea vrea să fie cultă, da?!), tăieri de moțuri și de porci, cine la restaurante tradiționale românești din care nu știi dacă îți vei reveni vreodată, absolviri de cursuri de calificare, conferințe și ședințe la care mai ai 20% baterie, salate de boeuf, icre cu maioneză, ciuperci cu maioneză, vinete cu maioneză, ouă umplute cu maioneză, conopidă cu maioneză, maioneză cu maioneză, sarmale, ciorbă de burtă, mici, grătare, paranghelii  și mii de alte evenimente pe care nu le înțelegi și pe care nici nu vrei să le înțelegi. Toate acestea din obligație. Cu maioneză.

Adică, nu zic că nu sunt nunți la care merg cu plăcere sau alte locuri în care primesc mâncare și vin, dar foarte multe invitații le onorez din obligație (mă rog, mult spus “le onorez”). Și la toate îmi zice mama să mă îmbrac frumos. Păi eu nu știu ce înseamnă asta, nu știu și nici nu îmi place. De asta am ajuns în situația în care am 70 de tricouri negre toate foarte diferite între ele.

Am o prietenă care îmi spune că cel mai mare favor pe care pot să i-l fac este să anulez planurile pe care le fac cu ea. Adică ea se bucură când nu mai trebuie să se îmbrace și să se machieze să ieșim. Acum, eu aș putea foarte ușor să o iau personal, dar prefer să o înțeleg. Suntem legați de mâini și de picioare de această obligație socială imaginară a cuvântului TREBUIE încât foarte des nici nu ne dăm seama că putem să refuzăm invitații care nu rezonează în acel moment cu noi.

Poate eu azi nu am chef să mă mișc.

Poate eu nu vreau să vin să sărbătoresc un eveniment pe care nu îl înțeleg.

Poate eu nu am de ce să îi dedic timpul unei persoane care, de fapt, nu are nicio legătură cu mine și care mă invită tot din obligație. Nu știe ce fac, cum îl cheamă pe câinele meu, la ce seriale mă uit în afară de Friends, habar n-are cu cine îmi petrec timpul sau ce îmi place să mănânc.

Poate eu vreau să fac ce simt eu, iar asta nu e niciodată împotriva cuiva. Refuzul meu pleacă strict din ceea ce simt eu, iar eu pentru că sunt o prețioasă aleg să mă respect și să fac doar ce vreau eu!

Bine, asta dacă mă lasă mama…

Apreciez totodată și când prietenii mei sunt sinceri cu mine și îmi spun că “Băi, nu te supăra, dar eu nu îmi doresc să vin, sunt obosit, sunt la PMS, sunt ciufut, n-am chef, lasă-mă în pace cu ideile tale proaste” că doar nu invit oameni nicăieri ca să îi fac să se simtă nașpa. Eu vreau ca oamenii din jurul meu să fie fericiți, dacă pentru ei fericirea constă în a zace pe canapea, nu pot decât să respect asta. Tot ce trebuie să facă ei este să fie sinceri, în primul rând cu ei înșiși, iar apoi cu mine.

Acum, nu zic că nu mă bucur pentru oameni când în viețile lor se întâmplă lucruri pe care vor să le sărbătorească, spun doar că am și eu dreptul să spun NU din când în când. Și aș vrea să mai am și dreptul de a nu mă îmbrăca “frumos”, eu prefer să vin în haine în care mă simt eu bine în locuri în care ideea este să mă simt bine. Nu? Adică, crede-mă, sunt mult mai fericită și, în consecință, mai plăcută în blugi și bocanci decât într-o rochie în care nu pot și nici nu îmi vine să mă mișc.

Din păcate, cuvântul NU nu prea ne iese așa din reflex. Suntem învățați că nu e frumos să refuzăm, iar ideea asta este foarte puternic înrădăcinată în caracterul nostru. Poate există și părinți care și-au învățat copiii să zică și NU când simt, dar nu mi se pare corect ca voi să aveți opțiuni și noi restul să ne chinuim ca fraierii, nu e ok! Așa că e nevoie să exersăm și să ne spunem (cum îmi spuneau mie profesorii în facultate) că, de fapt, nu “trebuie” nimic (în afară de examene și proiecte și prezențe și eseuri și practică și licență, ha-ha!). Obligațiile sunt concepte imaginare, iar vina pe care o simțim dacă nu facem ce vor oamenii din jur poate fi trimisă uneori în mă-sa că prea ne guvernează viețile cum vrea cucul ei! Evident, nu e ușor, dar odată ce treci pe partea cealaltă a barierei unde contează mult mai mult ce simți tu, ce nevoi ai și ce îți dorești, o să ajungi să ai mai mult chef de sărbătorit orice fel de eveniment cu oricine.

Ok, gata, mi-e foame acum. Ceau!

Urmărește-mă pe Facebook aici.

Advertisements

2 Comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s