Despre investiții, cu Oana Teodora

Sau despre cum să fii o pagubă hippioată. Adică despre cum e mai important să trăiești decât să deții. Că eu asta vreau, vreau să trăiesc, nu să am lucruri. Bine, mai puțin la partea cu bocancii și adidașii, din ăia vreau să am cât mai mulți. Și tricouri negre. Și blugi negri. Și rujuri. Dar în rest, carpe diem și din ăstea.

Majoritatea banilor pe care îi am se duc pe experiențe, pe mâncare, pe ieșit din casă și făcut lucruri – aici sau în alte țări. În alte țări se duc mai repede pentru că nu știu cum să fac să simt cât mai mult din locul pe care îl vizitez și nu știu cum să fac să degust cât mai multe vinuri și cocktailuri cu oamenii locului. Dar și în București mă preocupă mai mult să mănânc mâncare bună decât să merg la shopping la mall. De fapt, și când merg la shopping la mall (ceea ce e foarte rar că e 2017 și suntem niște anxioși cărora nu le plac mulțimile), cum intru în mall mi se face foame. Sau în Ikea. Sau în orice parc de distracții în care merg cu sora mea. Cum intru, cum vreau cartofi prăjiți. Asta pentru că asocierile mele culinare îmi rămân în minte și câte 15 ani – acum 15 ani am fost prima oară cu sora mea la Wonderland în Canada și am mâncat New York Fries și de atunci orice experiență legată de parcuri de distracții și roller coasters mă duce imediat cu gândul la cartofii ăia siniștri cu zeamă și brânze. Mi-e foame.

Părinții mei mi-au spus mereu că sunt o pagubă pentru că am darul acesta de a nu mă întoarce niciodată cu bani acasă (sau de a nu îi declara!). Asta pentru că există o poveste foarte definitorie pentru mine – la 16 ani am mers în New York și la un moment dat eram la Rockefeller Center (acolo unde era patinoarul din Singur Acasă) și mi-era foame, la toate restaurantele era plin pentru că era ora prânzului, așa că eu am fost mai deșteaptă și am mers la singurul restaurant unde nu era nimeni că pe mine mă duce capul și nu sunt ca toți fraierii ăia care merg să se înghesuie acolo cu toată lumea și, în concluzie, am dat 20 de dolari pe niște macaroane cu brânză. Acum 11 ani. Încă ne amintim frecvent de această istorioară. Adică mai mult ai mei, eu aș vrea să uit, dar ei cred că încă nu mi-am învățat lecția. Ceea ce probabil e adevărat.

M-am mai gândit la cât de pagubă sunt eu și în timpul concertului lui LP de sâmbătă. Au mai cântat niște unii după ea, dar eu m-am dus ca o nebună să o văd pe LP după ce m-a hipnotizat la concertul ei din toamnă. În timp ce o ascultam mă gândeam „bă, sunt super fericită acum!”. Eu asta vreau să trăiesc – experiențe care mă fac fericită în moduri care îmi sunt confortabile. Adică eu mă simt confortabil să stau în fața scenei să ascult artiști care mă mișcă, să stau la etajul 13 într-un hotel futurist din Sydney, să escaladez insulele din apropierea Marsiliei (da, am fost blondă și am avut părul lung și o față de copil tâmp și fericit), să mă uit la yachturi de pe geam în Nisa (până se oferă să îmi cumpere cineva un yacht), să mănânc cartofi prăjiți la Disneyland, să mă dau cu elicopterul la Twelve Apostles, să văd apusul pe plajă în Melbourne, să mănânc în locuri care îmi pun un nod în gât și să beau în… mă rog, peste tot.

Ce vreau să spun este că eu investesc în mine, ceea ce nu s-a dovedit foarte profitabil până acum, dar mai e timp, mai sunt țări, reduceri, vinuri, ginuri, bocanci, burgeri, hoteluri, avioane, tricouri. Mă rog.

 

 

PS: M-a sunat aseară Meserie, FOSTUL meu coleg de muncă, să mă întrebe dacă sunt ok că nu am mai dat pe la birou (de câteva luni) și nu am mai scris nimic. Încă nu a înțeles.

 

 

Mă găsiți pe Facebook aici.

Advertisements

1 Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s