Despre libertate, cu Oana Teodora

De ceva timp rumeg la un subiect care mă cam macină. Adică mă macină bine, dar încă nu am reușit să îi găsesc cuvintele potrivite. Lucrez la o carte/broșură/catalog/colecție de pagini cu rânduri despre cum a fost pentru mine să petrec o lună singură la capătul lumii, ce am învățat despre mine și oameni și viață și alte prostii pseudo-spirituale, dar tema pe care mă găsesc cel mai frecvent abordând-o e aceea a libertății. În sensul că cel mai mult m-am bucurat de lipsa părerilor celor din jurul meu, mai mult sau mai bine intenționați, și am reușit să fac liniște și ordine în capul meu și să disting ce îmi aparține doar mie din tot ceea ce gândesc. M-am scuturat de influențele celor din jurul meu ca să văd, când sunt eu absolut singură, ce îmi doresc să fac? Rezultatul a fost că am ieșit în fiecare zi din casă, am mâncat toate mesele, am băut mult mai puțin și mult mai devreme, am mers mai mult pe jos, am ascultat mai puțină muzică, am băut la fel de multă apă, am ieșit mult mai rar „în oraș”, am stat mai puțin pe net, m-am machiat mai puțin, am cheltuit mult mai mulți bani, am vorbit mult mai puțin (și chiar răgușisem din cauza asta) și nu m-am simțit deloc tristă. O bună parte din aceste lucruri a fost cauzată și de diferența majoră de fus orar – fiind cu nouă ore în viitor, când dormeam eu, restul erau treji, când eram eu trează, restul dormeau. Ne suprapuneam puține ore pe zi în care puteam interacționa internetic, așa că oricum nu aveam cu cine să mă chatuiesc, pentru cine să postez, ce să scrollez și îmi foloseam telefonul doar pentru Google Maps și ca să văd unde să mănânc și ce să văd. Mă rog, destul despre Australia că a fost acum juma de an și oamenii mai trec peste. Ne-am despărțit, Oana, gata, move on.

De câteva zile trăiesc o revelație penibilă și nu înțeleg cum de nu m-am gândit la asta până acum. Tot zic că m-am bucurat de acea libertate supremă în care nu trebuia să procesez părerea nimănui și zic asta stând veșnic cu telefonul în mână, lângă mine, în baie, pe canapea, pe noptieră, pe masă, pe pervaz, pe jos, pe scaun, în suportul din mașină, la duș, umblând cu bateria externă după mine, verificând mesaje, mailuri și orice fel de notificări, dat pe silent, mereu disponibilă pentru cei care mă caută, cu căști, fără căști de parcă telefonul meu e un organ vital, o prelungire a minții mele, o necesitate, o gură de aer. Apoi, constatând toate acestea am hotărât să dau unfollow obsesiv la tot ce mă enerva, ce nu mă interesa, ce nu corespundea cu mine. Și am tot dat unfollow și hide post, hide all posts, unfriend, unlike și tot așa și nu se mai termina până când mi-am dat seama că eu și telefonul meu nu suntem uniți printr-un cordon ombilical și l-am pus jos.

Și acum ce fac?

Păi acum o să trec printr-o „dezintoxicare”, lăsându-mă să folosesc, pentru moment, cel mult 50% din baterie pe zi. Asta înseamnă mai puțin scroll, dar, mai ales, mai puțin chatuit cu prietenii mei. Stau atât de mult cu ei pe Messenger și Whatsapp încât nu mai avem ce să povestim când ne vedem. Deja știu mereu unde sunt, ce fac și cu cine că nu are rost să mai reluăm poveștile. Și stăm pe terasă și ne uităm în jur la restul oamenilor cu telefoanele în mână și ne plângem că ne-am plictisit și nu știm încotro să o apucăm, ignorând complet faptul că singurii vinovați pentru cum ne simțim suntem noi. Cunoaștem viețile tuturor foștilor colegi, dar nu i-am mai văzut de când am terminat liceul. Și vorbim despre viețile lor și despre viețile tuturor ca și cum noi am fi niște experți complet funcționali și autorizați să judecăm viețile oamenilor. Penibil.

Așa că, dragii mei prieteni, o să vorbesc mai puțin cu voi tocmai pentru că vreau să vă țin aproape. Dacă vreți să mă vedeți, ne întâlnim afară! Vreau să îmi fie dor de voi, vreau să am nevoie de oameni și să ies din casă din cauza asta, fără anxietate socială și fără să mă întreb oare despre ce o să mai vorbim acum că ne-am zis totul?

PS: Am vrut să vă povestesc cum a fost la Electric Castle, dar cred că știe toată lumea deja cum a fost.

PPS: Poza e din curtea surorii mele cu care nu am mai apucat să petrec timp de foarte multe luni și și ea și curtea ei și pisică al ei și prietenul ei mi-au făcut bine la cap. Acum sper să mă ducă unul din ei (de preferat pisică) la aeroport că am cheltuit la festival mai mulți bani decât am.

PPPS: Mama, stai liniștită, o să îți răspund în continuare la telefon ca să nu trăiești de 3 ori pe zi panica cum că aș fi alunecat pe gresie în baie și mi-am spart căpșorul ăsta luminat. O să fie bine.

 

 

Mă găsiți pe Facebook aici (din când în când).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s