Ca la piață

Facebook-ul este ca o piață. Nu, nu Piața Victoriei, ci piață din aia în care n-ai mai fost tu pentru că probabil nu știi că încă există. Piață din aia în care pe vremuri se cumpărau legume cu gust și zeamă de varză murată și brânze și pâine cu cartofi care nu se sfărâma și nici nu își prelungea viața într-o pungă. Încă se mai vând niște replici ale legumelor care au fost, dar rar se compară cu ce ne amintim noi de când eram mici. Dacă existam în perioada aia, aflu că anul viitor toți cei născuți în anul 2000 își sărbătoresc majoratul și încă nu reușesc să procesez informația asta. Adică cum să fii adult dacă te-ai născut în 2000? Mă rog, adult, nu adult adevărat, adult din ăla în acte.

Bat câmpii. Mai mult decât intenționam.

Așa, Facebook-ul e ca o piață unde fiecare profil e o tarabă pe care ne expunem ce avem noi mai bun și mai palpitant în viață în speranța că vor trece pe la noi alți săteni și își vor deschide portofelul în fața noastră și vom reuși să extragem din el validare, stimă de sine, aprobare și alte monede de care ni se pare că ducem lipsă. Ei la rândul lor dețin o astfel de tarabă și fac același schimb, ajungând să traficăm de la unul la altul concepte pe care, într-o lume ideală, le-am găsi doar în noi înșine. Și, la fel ca piețarii, ne lustruim merele și perele și bananele și ni le etalăm pe Facebook făcându-le mai apetisante fără să ne mai concentrăm pe esența lor. Când începem să ne simțim mai săraci și mai nesemnificativi, scoatem o nouă încărcătură de roade gata să ne îmbogățească părerea despre noi. Iar între momentele în care aducem marfă nouă ne plimbăm bezmetic printre alte tarabe și ne uităm la ce au alții și decidem dacă ne place sau nu ca niște judecători sociali aspri. Avem tarabe preferate și tarabe pe care le urmărim doar pentru că ne enervează, țipăm la unii vânzători, iar pe alții îi luăm în brațe că’s de-ai noștri. Și nu reușim niciodată să parcurgem toată piața pentru că e constant aprovizionată de noi nevoi și nevoi constante și oricât am încerca să filtrăm ceea ce vedem, nu reușim niciodată să o transformăm într-o piață care să fie exact pe gustul nostru. Ne mai trezim cu câte un castravete în cap și ne supărăm, unii dintre noi pleacă, alții bombardează înapoi răzbunători și nu se termină niciodată programul, suntem nevoiți să ne apărăm singuri pentru că nu avem nici gardian, nici educatoare, niciun legiuitor extern care să ne spună că nu-i frumos ce facem. Acesta este haosul. Apoi ieșim din casă și ne batem pe burtică cu prietenii noștri, suntem uneori martori la evenimente cu care nu suntem de acord, iar în loc să reacționăm pe loc, fugim înapoi la piață și reacționăm acolo alături de piețari care n-au fost de față. Și credem că dacă un piețar care pare el mai oficial sau mai bogat povestește ceva, așa a și fost. Uităm că și ei sunt doar niște piețari care vor să ne convingă să cumpărăm de la ei cu sau fără scrupule. Și se perpetuează povestea până când apare altă poveste mai strălucitoare sau mai indignantă și o uităm pe prima și trecem la următoarea și tot așa și nu ne stinge nimeni lumina pentru că e suficient de întuneric în mințile noastre.

V-am lăsat că am niște pepeni de lustruit, mânca-v-aș portofelele voastre.

Sursă foto.

Mă găsiți la taraba mea aici.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s