Poveștiri din San Francisco doi

Când citești cam orice descriere a unui oraș țintită către turiști, găsești cum că peste tot este locul contrastelor. Evident, asta se aplică și în San Francisco. Și nu, nu mă refer la diversitatea culturală, ci la faptul că, de exemplu, dacă străbați Market Street care e un bulevard foarte lung și foarte lat, vei trece printr-o serie de emoții contradictorii. Începi din zona Twin Peaks unde te minunezi cum și-au putut urca oamenii casele ălea mici și frumoase pe asemenea pante și sfârșești spre downtown în frică și groază unde vezi la ora 11 dimineața oameni fără adăpost cu diverse dependențe și probleme psihice urlând singuri sau unii la alții în timp ce își cumpără (am presupus eu) droguri de la un bărbat pe bicicletă. Asta în fața unui sediu Uber și a unei clădiri foarte mari Dolby Digital.

Apoi te afunzi și mai tare în downtown și te uiți la vitrinele frumoase Bvlgari, Louis Vuitton, Tiffany și restul brandurilor la care aspiră unii și te furișezi în Macy’s să mănânci ceva la etajul 6 și îți e frică să mai ieși de acolo pentru că Google Maps nu îți zice care e rata infracțiunilor a zonelor prin care urmează să treci. Iar apoi îți dai seama cam cât de trist este să fii într-un loc în care se investesc nonstop milioane de dolari în timp ce foarte mulți oameni dorm afară, chinuindu-se zilnic să supraviețuiască. Da, poate unii din ei au făcut alegeri greșite, dar asta nu înseamnă că pe ei nu îi doare. Și da, știu cât de greu este să oferi asistență oamenilor care au nevoie de ea (pentru că asta am lucrat), dar asta nu înseamnă că nu încerci.

Apoi mergi pe malul oceanului, treci printre toate magazinele de suveniruri și prin mulțimile de turiști amețiți și ajungi la niște foci care măcăne de zor în centrul San Francisco-ului și parcă nu mai e așa de rău. Aceste foci domneau înainte pe lângă Sutro Baths, dar după ce au ars, s-au mutat un pic mai acana la Pier 39 și de atunci se odihnesc.

[wpvideo ePhaBnob]

Apoi stai puțin pe o plajă, te cațeri pe un dig unde te sperii de o fată care stătea pe o bancă de piatră cu un spătar foarte înalt, îi zici că te-a speriat, îți cere scuze, îi ceri și tu scuze, iar ea îți zice că nu sunteți voi două de vină, de vină e lumea în care trăim, ne face să ne fie frică de oameni și rămâi cu gândul ăsta tot restul zilei.

Iar apoi descoperi un parc/o pădure/o fostă bază militară (am zis FOSTĂ, mama, nu mai funcționează acum, sunt în siguranță, nu se mai cuceresc orașele cu barca, acum mergem cu avionul)/un cartier/o minunăție de zonă în care trăiesc și oameni, și coioți, și plante rare, și copaci, și agenții de media și film, și muzee, și case istorice, și corbi care se joacă cu câini, dar mai ales, și trasee pe malul oceanului cu vederi incredibile. Sau, pe scurt, Presidio of San Francisco. Am mers cu gura căscată spre casă și am făcut câteva poze proaste din care nu se înțelege nimic.

Am revenit a doua zi, crezând că nu o să fie mare lucru, o să mă plimb puțin prin parc, o să îmi mănânc cele două senvișuri pe care mi le pusesem în ghiozdan, o să îmi beau apa din sticla mea cu filtru și cam aia o să fie.

Ah, mic sfat: sticlele cu filtru sunt super folositoare când călătorești pentru că nu mai superi balenele și delfinii cu un milion de sticle de plastic aruncate și nici nu mai dai o grămadă de bani pe apa plată pentru că pe asta o umbli de la chiuvetă sau de la țâșnitoare. A mea e ca asta, dar am luat-o de la Carrefour. Se găsesc mai multe variante, dar eu sunt mulțumită de ea așa cum e că mă ține filtrul o lună, adică la fix. 

De aici nu vă mai țin mult cu poveștile mele, vreau doar să vă spun că am avut parte de 6 ore de drumeție care m-au făcut să zic I LOVE THIS PLACE întruna, am văzut un corb jucându-se cu un pitbull ceea ce mi se pare extraordinar (s-au jucat mult timp, a obosit câinele, s-au așezat amândoi pe plajă, apoi au început iar – adică corbul l-a așteptat pe câine să se odihnească ca să se mai joace un pic!!), am văzut un hârciog, am trecut pe sub Golden Gate Bridge, am dat de o plajă de nudiști fără să vreau (era bun un semn cu „Atenție, puțișoare!”), am mers pe poteci și trepte foarte bine semnalizate, m-am minunat de cât de curat e și, în principiu, am fost foarte recunoscătoare pentru tot ce am reușit să trăiesc. Vă las mai jos poze și filmulețe cu descrierile aferente.

[wpvideo iVxXIyGm]

[wpvideo sJz7tJfC]

[wpvideo zOGyNlOr]

Cugetări pe stâncă (nu se aude prea bine, îmi pare rău):

[wpvideo A4wTlWKh]

Mă simt puțin cam singură, poate nu tocmai singură, dar nevorbită, aș vrea să am cu cine să mă minunez de zor pe aici. Când am fost în decembrie în Australia nu m-am simțit așa, dar asta poate pentru că atunci munceam și voiam să fug cât mai departe să fie liniște în capul meu. Dar de câteva luni îmi petrec majoritatea timpului în liniște, scriind acasă și cred că tânjesc după niște gălăgie umană. Și poate îmi e și puțin dor de Greșală a mea și de Meserie al nostru, dar nu cât să mă întorc ‘napoi la ei.

Am scris aceste rânduri pe plajă, la apus, în timp ce niște oameni fac yoga de zor, un nene în vârstă face nudism lângă ei și se uita la ocean în picioare, ascultăm valurile împreună și un băiat cântă singur la chitară în spatele nostru pe niște ruine ale unor tunuri militare. S-a lăsat frigul odată cu soarele, iar eu o să îmi plimb picioarele, sticla cu filtru și gândurile spre casă până nu mă prind coioții pe coclauri.

Mă găsiți pe Facebook aici.