Poveștiri din Los Angeles unu

Ieri a fost ziua aia norocoasă în care am reușit să prind la limită autobuzul cu turiști care făcea tur de downtown cu câteva minute înainte să îmi expire biletul, dar Gicu a fost băiat fain și m-a lăsat să mă urc, rămâne între noi. Scria că turul durează o oră și jumătate, dar nu scria că downtownul e la o oră de Hollywood fără trafic. Los Angeles-ul ăsta are vreo 11 milioane de locuitori, din câte zicea nenea cu accent britanic care înregistrase ghidul audio, iar zona metropolitană LA are vreo 15 milioane. Io v-am zis că e cam cât România. Practic, șansele să te întâlnești cu cineva cunoscut pe stradă în timp ce ieși în pijama mahmur până la magazin să îți iei pâine, pateu și Cola sunt foarte mici. Șansele să mă fi văzut pe mine careva în această ipostază în București sunt destul de mari. Așa, ca să vă faceți o idee. Despre cum e aici, nu despre cum îmi trăiesc eu viața.

Peste tot unde am citit despre ce să nu faci în Los Angeles ca să fii în siguranță și să nu fii penibil scrie că Downtown-ul e cam dubios și că mai bine să nu ieși pe acolo, deși în ultimii ani a văzut îmbunătățiri. Downtown-ul e super mare, super frumos, miroase a pipi peste tot și oamenii și-au făcut mici colonii de corturi în care dorm pe poduri, sub poduri, în parc, lângă parc, iar un bărbat a adormit fix în mijlocul trotuarului cu capul pe pantofii rupți în timp ce oamenii treceau liniștiți pe lângă el, neperturbați de această imagine. În Downtown găsești și Korea Town, și Chinatown, Mexico City, și Little Tokyo, și Fashion District, și Jewelry District, și Financial District și multe clădiri care au apărut prin filme la care eu nu m-am uitat pentru că mă uit numai la porcării. Am văzut totodată și clădirea în care îi arestează pe toți copchiii ăștia de la Hollywood care conduc sub influență – adică pe Lindsay Lohan în mare parte.

Vă las aici mai jos niște poze din cauza cărora mă doare acum ceafa.

Macarale, râd în soare argintii, macarale…

Hollywood Freeway — Singura poză de pe autostradă.

Așa, după turul de Downtown ne-am întors pe autostradă in autobuzul supraetajat, experiență cam horror, mi-au zburat toate gândurile, dar mai important era să nu îmi zboare ochelarii de soare, m-am ținut cu dinții de ce am apucat, am trecut pe lângă Church of Scientology Celebrity Centre care e un super castel unde merg Tom Cruise și John Travolta să fie psihotici împreună (poate nu știți, dar eu sunt fascinată de scientologie și mă uit ca o nebună la documentare și râd singură prin casă), am vrut să fac poză, dar îmi zbura telefonul, am adunat tot praful Los Angelesului în păr și ulei și vise și speranțe și faimă și miros de iarbă și miros de cocaină și silicoane și poșete și emisii zero de la mașinile ăstea de spălat pe care le conduc toți hipsterii și tot ce se mai găsește în aer în acest oraș-țară și merg acum să mă spăl, dar cred că o să am nevoie de niște Mr. Muscolo apoi. Bleah!

Am aterizat din now pe Walk of Fame pe Hollywood Boulevard, de fapt în spate, pentru că în față organizau premiera unui film (probabil Coco), așa că au blocat toată circulația din block-ul respectiv. Asta înseamnă că toți ăia costumați în diferite personaje de la, cum se numește carnavalul ăla la care merge Iulea? Comicon, așa, carnavalul Comicon, se costumează și turiștii își fac poze cu ei și le dau bani și nenea ăla care cântă o singură melodie toată ziua, chiar cântă o singură melodie pe repeat, nu e ca muzica techno care mi se pare mie că e o singură melodie toată noaptea pentru că nu o înțeleg eu, mă rog, asta e problema mea, mai sunt și mulți negri care îți intind CD-uri și unii le iau că cred că sunt gratis și după se țin de ei să le dea bani pe CD și vin după tine și nu vor să ia CD-ul înapoi, my brother, no, listen, brother, DAR partea cea mai sinistră este că sunt extrem de multe tururi să te duci să vezi casele vedetelor din Hollywood Hills și Beverly Hills și Malibu care de fapt nu sunt neapărat casele acelor vedete, sunt doar niște case mari, frumoase și scumpe, ascunse după tufe îngrijite de grădinari mexicani (i-am văzut eu, nu e un stereotip, calmați-vă!) și tu te duci să îți lungești gâtul din mașină în speranța că o să o vezi pe Angelina în chiloți acum că e din nou singură și disponibilă pentru tine, lasați vedetele să umble în chiloți liniștite prin casele și curțile lor, nu fiți libidinoși, iar după ce am reușit să ies din aglomerația de turiști care își fac poze cu steluțele de pe jos de pe trotuar ale vedetelor care de fapt sunt doar niște stele pe jos peste care treci cu picioarele murdare și adidașii plini de nisip, m-am trezit prin Hollywood Heights, o parte a Hollywood Hills și m-am minunat la casele de milioane de dolari construite în pantă, poate din când în când m-am uitat și în ele dacă îmi permiteau geamurile, de ce nu, am pozat și m-am cățărat până m-am panicat singură că dacă sunt coioți pe aici și am coborât cu coada între picioare până au început să apară și alți oameni care mergeau cu pejosul și m-am calmat. A se nota că pe aici, fiind așa pustiu, cei câțiva oameni cu care m-am intersectat pe deal mi-au dat Hello! pentru că așa e frumos aici, să fim prietenoși.