- Free delivery on orders over 300 lei
Când m-am întors după sărbători de la Brașov unde m-am născut și am trăit cea mai mare parte din viața mea și când am ajuns în București și mi-am văzut blocul m-am simțit mai puțin acasă decât mă simțeam cu, să zic, doi ani în urmă. De fapt, de fiecare când mă întorc în București mă simt din ce în ce mai puțin acasă și nu știu cum să mai trag de sentimente să rămână.
De ce stau? De ce nu plec?
Mă leagă aici mici fericiri și mari, mă gonesc mici nefericiri și unele foarte mari, dar încă stau ca într-o relație care simți că scârțâie, dar nu pleci de frică. Și aici îmi e frică, dar măcar e o frică familiară care până de curând părea controlabilă. Apoi stau pe geam și mă uit cum se adună oameni disperați și nefericiți și mă simt din ce în ce mai aproape de geamantanele mele care m-au dus în multe țări străine și care m-au întors de acolo – uneori cu mai multe geamantane decât cele cu care plecasem – și acum îmi tot imaginez să le umplu de tot cu tot ce am adunat până acum și
să
mă
duc
și
să
nu
mă mai întorc.
Decât în vizită.
Oricât de pasăre călătoare aș fi, tot nu reușesc (încă) să mă trezesc într-o dimineață și să zic gata cu țara asta și hai cu următoarea.
Am mai locuit în alte țări, dar pentru studii, iar când mergi la studii știi că mai ai o speranță de care să te agăți că te întorci și va fi bine și te întorci și nu e bine.
Adevărul este că majoritatea fericilor pe care le trăiesc aici sunt transferabile, ba chiar pot să se facă mai mari dacă aș pleca într-un loc în care îmi doresc mai mult să fiu. Și, mai ales, adevărul este că nimic nu e permanent în viață, poți mereu să te întorci sau să pleci mai departe. Cum a fost și cu Bucureștiul, nu am zis niciodată că mă mut aici pentru totdeauna, ideea era să plec dintr-un loc cu care nu mai corespundeam într-un loc mai promițător.
Am venit în București și m-am izbit treptat de corupție cu tot nasul, fața, corpul, mintea și speranțele.
Și, de fapt, când am plecat la București, nici nu mi-am dat seama că oficial m-am mutat de la Brașov, mi-am făcut un bagaj mare, m-am urcat în tren, am despachetat și am luat fiecare zi ca atare până azi. Cred că singura limită momentan este distanța pentru că locurile în care vreau eu să fiu sunt la mama naibii unde e cald și bine. Dacă aș putea să mă urc în trenul de Los Angeles sau Sydney aș fi acum pe peron cu sandwich-ul de la Subway într-o mână verificând biletul cu cealaltă mână să văd nu vă supărați, acesta este vagonul 5? Nu vă supărați, stați pe locul meu, îmi furați meseria, visurile și banii.
Cred că plecarea din România trebuie să se întâmple ca o despărțire rațională – nu te desparți dintr-o ceartă intensă în care ambele persoane aruncă cu vorbe și farfurii, ci te desparți când ajungi la acel moment de claritate în care îți spui „Gata, nu mai merge” și respiri ușurat pentru că tocmai ți s-a ridicat o piatră de pe umeri. Iar apoi respiri cu anxietate pentru că urmează o mare schimbare – spre mai bine.
