Hibernare

După ce m-am întors din California – care a fost încă o călătorie care m-a marcat pentru totdeauna – am intrat cumva într-o stare de hibernare, de auto-protejare, poate chiar de dezintoxicare. Nu mai aveam la ce să sper și la ce să visez, toată anticiparea pe care o ținusem în mintea mea pentru atâtea luni – cât a durat să planific cum o să fac doar ce vreau eu acolo – dispăruse. M-am găsit amorțită intelectual și emoțional, fără speranță și fără vreun viitor pe care să mi-l doresc.

Goală.

Pe dinăuntru că pe dinafară îmi era frig și groază. Groază să ies din casă și să văd oameni și să trebuiască să răspund la toate întrebările pe care credeam că le voi auzi, groază.

Sunt un om care se hrănește cu pasiunile oamenilor, care plânge la un show despre mâncare în care cuiva îi iese un unt incredibil sau cineva folosește metafore absolut surprinzătoare. Plâng când văd pasiune pentru că mă impresionează și mă mișcă și adorm gândindu-mă la aceste mici momente în care am văzut (chiar și doar la televizor) oameni care adoră ceva. Orice. Dar adoră. Și trăiesc și sunt mici și drăguți și fac ei chestii.

Apoi îmi comand mâncare (totul e despre mâncare se pare) de la un restaurant mexican care nu are  nicio legătură cu bucătăria mexicană și mă întristez deasupra enchiladei mele și încerc să înțeleg cum a putut cineva să îmi trimită ceva atât de rău la gust și prost făcut în această duminică în care tot ce vreau este să repar tot ce m-a rănit săptămâna trecută, să odihnesc tot ce m-a obosit, să distrez tot ce a fost trist și să îmi pregătesc mintea pentru o nouă săptămână în care va trebui să văd oameni, să mă mișc, să gândesc. De ce să îmi faci asta? De ce să faci asta oricui? De ce să îți faci ție asta ca bucătar? Ah, și să fac baie să mă spăl mai bine cum mi-a zis prietenul meu, Răzvan, aseară. Duminica e ca să te speli mai bine. Think about it.

De ce să stai într-o situație care nu ți se potrivește? De ce să nu faci situația aceea să se potrivească cu tine dacă nu crezi că poți ieși din ea? De ce să dau 80 de lei – 70 de lei mâncarea și 10 lei pentru nenea care mi-a adus-o acasă duminica în loc să stea și el acasă să își lingă rănile cu cine îi e lui drag – ca acum mâncarea aceea să stea încă în caserole prin bucătăria mea?

Am ieșit oficial de câteva zile din mindset-ul acela de hibernare de iarnă și m-am trezit din nou și vreau să gândesc, vreau să văd, vreau să gust, vreau să fac. Am avut o vineri seară minunată în care le-am zis întruna prietenilor mei ce bine mă distrez, urmată de o sâmbătă de recuperare în care am dormit prea mult, dar m-am gândit. Cred că începe să fie din nou primăvară în capul meu pentru că am planificat deja unde vreau să mă duc iar în lume singură de nebună, iar acum am din nou de ce să mă agăț.

Mi-e dor de Paris cu care am tăiat legătura în ultimii doi ani. Mi-am petrecut foarte mult timp singură în Paris plimbându-mă câte 8 ore pe zi, așezându-mă din loc în loc, o cafea aici, un prânz mai încolo, un pahar de vin aici, un pahar de vin acolo. Mi-e dor, vreau să mă întorc în Paris și să mănânc și să mă plimb căscând ochii la tot ce e în jur și să mă întorc acasă cu cât mai mult Paris prin mine. Vreau să revăd locul în care am învățat și să mă plimb prin Marais și să mănânc și să beau. E pe listă.

De când am început noul job care presupune să lucrez cu cuvinte simt nevoia să mă înconjor cu multe cuvinte. Și să mă gândesc la cuvinte și să le testez și să le învăț și să le explorez și să citesc. Probabil de aceea scriu și mai mult aici. Dar și pentru că m-am trezit din hibernare și vreau să fiu din nou în viață. Nu că aș fi fost suicidală, dar n-aveam neapărat chef să trăiesc. Limbo.

Mă rog, de fapt, voiam doar să vă avertizez că m-am trezit și am chef să fac lucruri. Și să mănânc lucruri. Și să beau și să văd și să merg și să ies și să scriu. Când am ales să mă reprofilez din trafic și psihologie criminalistă în ceva-legat-de-scris-dar-nu-știu-exact-ce nu m-am reprofilat cu totul. Sufletul meu rămăsese încă în paradigma psihocriminalisticii agățată ca de un partener căruia nu vrei să îi dai drumul. Dar cred că acum sunt pregătită să îi dau drumul și să îmi concentrez toată energia pe noul meu drum. Adică, cum s-ar zice, eram cu un picior în groapă și acum am țopăit afară și sunt gata să țopăi mai departe cu tot sufletul.

A trecut un an de când am luat decizia că vreau să fiu fericită și creativă. Am crezut că lucrurile se vor întâmpla mai repede pentru mine, dar iată că dacă nu le faci tu să se întâmple, nu vin neapărat ele să îți dea șuturi în fund.

Țup țup țup!

Pe profil sau pagină, apăsați voi cum credeți de cuviință.

Vă doresc o săptămână ușoară ca mine!

PS: Poza de sus este din cel mai frumos restaurant în care am fost eu vreodată, Le Meurice din hotelul cu același nume, unde operează Chef Alain Ducasse care are 3 stele Michelin. Am fost cu părinții mei, ei au mâncat tot ce era de mâncat, eu doar desert pentru că mâncasem altundeva înainte (nu fac mereu alegeri bune în viață) și a fost cea mai bună experiență de hospitality din lume. Pentru mine! Până acum!