Gânduri post-drumeție

Am fost în weekend să o felicit pe sora mea pentru că a reușit să rămână 30 de ani în viață. Întâmplarea face ca prietenul ei să fie născut în aceeași zi, același an. Deci împreună sunt responsabili de 60 de ani de trai. Pfff…

 

Am zburat la Cluj dis de di cu biletul meu pe care am dat vreo 30 și ceva de euro ceea ce mi s-a părut incredibil (știu că low costurile există de ceva timp, însă eu nu prea am avut parte de ele și am rămas la ideea învechită că avioanele costă super mult, mai ales dacă te duci la mama naibii cum mă duc eu). Probabil există și bilete mult mai ieftine, dar lăsați-mă să mă minunez în ignoranța mea!

 

Mă rog.

 

M-a prelut prietenul surorii mele de la aeroport deși îi spusesem că pot să vin și singură, nu sunt chiar așa prințesă, m-a dus acasă unde mai adunaseră un oaspete cu o seară înainte. Am stat cumințică în casă cu el până după-masă când s-a întors sora mea de la spital (sora mea este medic rezident pe pediatrie și sunt extrem de mândră de ea și mă doare că uneori cade în aceeași oală cu medicii care nu se comportă adecvat doar pentru că internetul generalizează – sora mea este extrem de blândă și pasionată de ceea ce face și extrem de obosită mereu pentru că se dedică spitalului și doctoratului mai mult decât o țin pe ea resursele interne) și prietenul ei de la birou unde, deși mi-a explicat de câteva ori, tot nu înțeleg ce face.

 

Ne-am suit cu micu mare în mașină și, cum zice prietenul ei, i-am dat jar spre Lunca Vișagului care e un fel de rai la două ore de Cluj înspre Oradea. Mi-a fost super rău pe drum cum îmi era când eram mică și ne duceau ai mei la București și vomitam când eu, când soră-mea, uneori chiar la unison. De data aceasta am fost o domnișoară decentă și nu am vomitat, iar când am început să ajungem prin natură, am deschis geamul și mi-am lăsat pletele de București să mi se scuture în vânt și să inspir aerul de țară și mi-am revenit.

 

Am început să zărim Barajul Drăganului și m-am super activat, am pus repede mâna pe telefon să fac poze, însă m-am oprit repede spunându-mi că o să am destul timp să văd peisajele prin ecranul telefonului și că acum ar trebui să mă bucur complet de ceea ce văd fără să mă concentrez să prind tot în cadru.

 

Slow down.

 

Sunt lucruri de care e ok să mă bucur doar eu cu ochișorii mei. Apoi, dacă am timp și disponibilitate, pot să le împărtășesc și cu restul. Egoism!

 

Am început să urcăm pe un drum lung forestier, am urcat, am tot urcat, am râs de niște curci pentru că avem 5 ani și într-un final am ajuns la Casa Maria care e un exemplu de ospitalitate care bate la fundulețul gol majoritatea locurilor în care m-am cazat eu până în ziua de azi. Incredibil.

 

Pe scurt, Casa Maria este extrem de frumoasă, curată și este dotată cam cu tot ce ai putea să ai nevoie în vârful munților – cărți, chitară, pături, șezlonguri, jocuri, televizor, prosoape, pahare de șampanie, frigidere, grătar zidit, ouă de la băbuța cu curcile de care am râs, papuci de casă ca să nu intri încălțat ca neamul prost, mobilier de terasă și o bucătărie complet echipată. Mă rog, și multe altele. Apă caldă, apă de la chiuvetă pe care poți să o bei liniștit.

 

Și o priveliște pe care nu o să o uit niciodată.

 

 

Ne-am reunit la pensiune și cu restul invitaților și în prima seară am stat pe terasă sub pături și am băut prosecco și Jagger și beri și ginuri tonice și am râs și ne-am minunat ce beznă e noaptea! Fulgera în depărtare când și când, dar în rest bezna (minții).

 

Am stat până târziu în noapte, adică până pe la 12 jumate, și m-am dus la culcare pentru că mă trezisem la 5 să prind avionul.

 

În următoarea zi am mers într-o mare drumeție pe cărări și poteci, a fost mult mai ușor la coborâre ca să știți și voi, am poposit lângă lacul Drăgan unde am râs în hohote de băieți că încercau să își construiască o plută din niște trunchiuri de copac pe care le-au aruncat în apă, s-au udat, ne doream să se răstoarne în apă ca să râdem și mai tare, nu s-au răsturnat. 😦

 

Am înghețat lângă lac așa că am pornit spre casă că deja ne concertau mațele tuturor, a fost super greu la urcare, ne-a fost frică de niște câini care nu ne-au observat, a fost super greu la urcare, super greu. Am făcut febră musculară la niște mușchiuleți de la fund care nu mai fuseseră accesați de ceva timp.

 

Mi-am ars scalpul.

 

Da, ai citit bine, scalpul.

 

De la soare. Asta pățesc unii oameni. Acum mi se cojește și pare că am mătreață. E fain, recomand.

 

Mi-am ars puțin și brațele, dar asta e ceva normal când ies din casă. Nu m-am dat cu protecție solară pentru că am alergie. Și asta e fain! Mai am și o alergie la soare care se activează din când în când, dar de data asta am scăpat.

Eu la Lunca Visagului razand ca o tolomaca

Ne-am întors la Casa Maria, am făcut grătar, am mâncat legume la grătar de mi-au ieșit pe urechi, I was happy.

 

 

Înainte de plecare am mers într-o aventură extraordinară, eu cu sora mea, oaspetele din prima zi și încă o prietenă ne-am dus să ne dăm cu bărcile, însă la sfârșit ne-am ales cu o mare surpriză. Nu vă povestesc mai mult, dar dacă ajungeți la Lunca Vișagului, să întrebați de muzeul domnului profesor și să mergeți să îl vedeți. Merită.

 

Vă las niște videouri ca să vă faceți voi o idee cam cât de frumos e și cam cât de încărcată cu energie pozitivă m-am întors până am ajuns la aeroport și m-am supărat pe Uber că nu voia nicicum să vină să mă ridice să mă ducă până acasă. Glumesc, nu mă supăr eu chiar așa ușor. Adică mă supăr destul de greu, dar și când mă supăr înseamnă că chiar m-a durut ce s-a întâmplat! Otherwise, nu mă prea enervez, n-am energie de așa ceva.

 

 

 

 

 

 

Am ajuns acasă după ce mi-am petrecut ultima zi din excursie singură în liniște în casa surorii mele citind și uitându-mă pe geam la livada de meri lângă care stă, doar eu și motanul ei care mi-a tors pe piept.

 

Mi-a rămas în cap ceva ce a zis sora mea – prietenul ei încearcă să cumpere cât mai multe produse făcute în Brașov (și el e din Brașov) și mi s-a părut foarte drăguț. M-am întors și am luat și eu de la Mega niște produse făcute în Brașov.

 

 

Tot în aceeași serie de gânduri, după ce m-am întors din drumeție, mi-a ajuns o geantă făcută la Cluj de o designeriță foarte simpatică (Grapa Adina cu brandul ei de waistbags, WarewarE) și m-am bucurat foarte tare de interacțiunea cu ea (și asistentul ei) în timpul comenzii și după ce am primit comanda – ne-am trimis poze, ne-am scris, am vorbit, am postat amândouă pe Instagram și mi s-a părut minunat să ai o tranzacție emoțională cu cineva. Chiar dacă e doar online! Când mergi la un lanț mare care produce pe bandă rulantă se pierde tot factorul uman. Chiar și când mergi într-un magazin de designer recunoscut, interacțiunea pe care o ai cu oamenii din magazin și tot procesul prin care discuți, selectezi, decizi, îți ambalează produsul, plătești, te conduc până la ieșire, ai parte de o întreagă experiență, nu este doar despre un produs scump care nu înseamnă nimic. Mă rog, pentru mine înseamnă mult mai mult și când decid să iau ceva din dulap sau de pe măsuța pe care îmi țin gențile sau o pereche de bocanci de pe perete îmi amintesc de tot acest parcurs. Probabil nu pentru toată lumea e la fel, însă eu țin la felul în care este produs ceea ce cumpăr (sau primesc) și vreau să aibă o semnificație. Gentuța mea turcoaz de talie are o semnificație extra datorită interacțiunii. Plus că e făcută de mânuța cuiva din Cluj, nu vine din Indonesia din mânuțele chinuite ale unui om mai mic decât mine. Mai bine îți cumperi piese cu semnificație mai rar și investești emoțional și financiar, decât să te înconjori cu obiecte care nu îți povestesc nimic.

WarewarE Turqoise Waistbag

 

Țin cont de același principiu și când cumpăr alimente sau băuturi. Stând în buricul târgului, sunt nevoită să fac destul de frecvent compromisuri și să merg să iau chestii de la Mega sau alte supermarketuri. Însă de când am descoperit Obor, fac mai puține compromisuri și fac tranziția către alimente produse fără scurtături. Dar mai am destul de mult de schimbat la mine și la stilul meu de viață! Important este că am început această călătorie.

 

La Lunca Vișagului singurele scurtături au fost când am trecut prin curtea cuiva ca să nu ocolim până la lac (cu permisiunea locatarilor, of course).

 

A fost minunat.

 

PS: Când e ziua mea sau a surorii mele, părinții noștri ne fac amândurora cadouri ca să nu ne simțim lăsate pe din afară. Printre cadourile pe care le-am primit se regăsește și acest inel în formă de Mickey Mouse (eu și sora mea suntem fane înfocate Disney și am mers de multe ori la Disneyland și în Paris și în Orlando). Inelele au fost la origine niște cercei Disney cumpărați de tatăl meu de la o licitație, însă surorii mele i s-au astupat găurile pentru cercei, așa că au fost transformați de o prietenă de-ale familiei în două inele identice. (Inelul din aur cu safir e făcut tot de ea pentru ziua mea, iar cel simplu de argint este de la Malvensky și țin foarte, foarte mult la el, așa mic și simplu cum e!)

img_9494_facetune_17-05-2018-13-34-21

Mâinile mele seamănă cu mâinile mamei mele.

Advertisements

1 Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s