De la 18 la 28

Nu m-aș fi gândit eu pe vremuri (adică în perioada liceului) că lucrurile se vor îndrepta și pe strada mea. Nu îmi imaginam că o să ajung să fiu funcțională și echilibrată și că îmi voi petrece mult mai puțin timp visând cu ochii deschiși și mai mult timp trăind.

Îmi lua vreo două ore să fac baie (două ore și jumătate când aveam extensiile ălea pe care le-am regretat profund) – cam 15 minute să spăl ce am de spălat și restul ca să mă gândesc la mine. Nu puteam să fiu chemată în oraș spontan pentru că aveam nevoie de tot timpul acela de a mă pregăti să dau ochii cu realitatea din afara camerei mele. Uneori, în funcție de cât de supărată eram, dura și mai mult să ies din casă.

Pierdeam nopțile ori stând efectiv degeaba singură în bucătărie ori prin oraș și dormeam a doua zi până la ora 2. Pentru că era mai bine în somn decât trează.

Mă îngrozește acum ideea de a dormi până la 2, a dura câteva ore să mă dezmeticesc și să pierd toată lumina zilei pentru a sta din nou degeaba noaptea singură și tristă.

Am crezut că o să fiu deprimată, anxioasă și complexată forever. Depresia s-a rezolvat, însă ea lasă urme profunde de care trebuie să mă îngrijesc constant. Anxioasă sunt în continuare, diferența este că sunt mai conștientă de motivele pentru care sunt anxioasă și, în funcție de situație ori fug ca o curcă turbată, ori găsesc o metodă să mă calmez.

Mă rog, mai sunt și momente în care mă copleșește anxietatea și vreau doar să zac închisă în casă, dar asta se întâmplă din ce în ce mai rar. Hormonii sunt oricum cei responsabili de zilele de genul în proporție de 75%. Eu zic că e super bine.

Am avut reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului acum de curând și de atunci fac un fel de retrospectivă a vieții mele și sunt foarte surprinsă de un lucru:

În perioada liceului îmi tot propuneam să trăiesc mai sănătos, să mă apuc ba de sală, ba de dormit ca un om normal, ba de una, de alta și niciodată nu reușeam să mă țin de ce îmi propuneam pentru că nu erau comportamente care veneau într-adevăr din mine și nu reușeam să le asimilez forțat. Erau niște idealuri pe care nu aveam cum să le ating atunci pentru că nu dispuneam de resursele necesare. Acum nu mai e așa, îmi găsesc motivațiile în mine pentru schimbările pe care vreau să le fac. Cred că aceasta este diferența majoră – schimb lucruri la mine treptat pentru că înțeleg de ce am nevoie de schimbarea respectivă și mă bucur cu adevărat de rezultate – mai am și zile leneșe în care pun pe pauză ce mi-am propus, dar asta e ok, nu stă nimeni cu biciul cu mine.

Speaking of bici, o altă diferență majoră este îngăduința cu care îmi trăiesc viața. Fără sentimente de vinovăție și cu foarte mare atenție la nevoile mele. Nu mai fac lucruri pentru că așa trebuie (vorbesc de viața personală, la birou mai fac uneori și ce trebuie) și mă ascult – dacă n-am chef, n-am chef, aia e. Și tocmai compasiunea aceasta față de mine îmi dă chef de viață. E o mare ușurare să scapi de teme, examene, proiecte, practică și alte ustensile de control folosite în școli și care se transferă cumva și acasă și se regăsesc în atitudinea față de noi înșine.

Cu toate acestea nu mă simt încă adult. Îmi petrec viața copilărind în continuare, asta probabil și pentru că trăiesc, trebuie să recunosc, o viață privilegiată care nu m-a lovit în moacă cu responsabilități și drame care să mă maturizeze mai tare. Dar maturizarea nu ține doar de dramă – am în jurul meu oameni care iau decizii din ăstea de adulți pe care eu nu le-aș lua în veci acum. Cum ar fi măritiș, copil, credit, casă, fond de economii și altele pe care eu probabil nici nu le știu pentru că nu vreau să le știu pentru că numai gândul mă sufocă. Și nici nu cred că voi vrea vreodată să le știu. Oricât mi-ar zice oamenii mai mari decât mine că lasă că o să văd eu pentru că ei știu mai bine ce îmi doresc eu pentru viața mea. Îmi doresc libertate, o să vedeți voi! Vă arăt eu vouă!

Dar poate maturizarea nu vine așa într-o dimineață și îți zice la cafea că gata, ești adult. Poate ea se instalează încet și ireparabil. Poate, de fapt, s-a instalat și în mine o maturizare din asta paralelă cu societatea pe lângă care trăiesc, poate am eu varianta mea de creștere care nu implică credite și copii și vorbit cu dumneavoastră.

Poate sunt matură prin simplul fapt că sunt tolerantă cu mine, sinceră, veselă și orientată către dezvoltare – ceea ce nu eram înainte cu toate eforturile mele.

Ok, probabil nu mă ajută să mă maturizez nici fața asta de copil din poza de mai sus și părul nevopsit și ne-nimic, doar uscat în bătaia vântului în timp ce îmi plimbam cățelul.
În poză port o bluză de mătase de la Braiconf pe care am luat-o pe mine special ca să îmi fac această poză super spontană ca să nu mă pozez în pijama – trebuie totuși să păstrăm niște aparențe pe internet!

În caz că ai 18 ani sau mai mulți sau mai puțini și te confrunți cu probleme similare – it will get better, trust me.

În rest, mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s