Viața după Electric Castle

Vă cer puțin mai multă indulgență decât arătați voi de obicei pe internet pentru că acum câteva minute, când îmi scosesem gândurile de prin toate colțurile minții mele pentru a le pune într-o oarecare ordine, am dat cu fruntea de un calorifer și mi s-au împrăștiat pe peste tot.

Sper să nu îmi iasă cucui.

Am ajuns înapoi în brațele dușului meu și veceului meu (știu că nu suntem chiar așa intimi aici pe blog, dar știți că am dreptate) și sunt proaspăt spălată și m-am dat cu balsam și ulei și tratament de noapte pe tot ce s-a înasprit în ultima săptămână și acum pot să respir și să mă adun și să îmi descleștez maxilarul și brațele. Am stat aproape o săptămână înconjurată non-stop de oameni iar asta pentru mine înseamnă cam aproximativ 10 ani într-un autobuz aglomerat. Așa sunt eu. De asta și fug câte o lună singură de nebună – am nevoie de spațiu.

Pe măsură ce cresc…

Ba nu, nu mai cresc acum.

Pe măsură ce avansez în viață îmi dau seama că devin din ce în ce mai împăcată cu mine, dar îndepărtată de ceilalți. Și nu e nicidecum din cauza lor, nu e vorba că aș găsi eu cine știe ce defecte îngrozitoare care mă fac să nu îmi doresc apropiere, din contră, încep să descopăr oameni chiar demni și plăcuți, e din cauza mea – am nevoie din ce în ce mai mult timp să fiu singură cu mine și să mă gândesc, să fac introspecție, să analizez, să trag linii și concluzii. Nu linii din ălea! Cred că oficial sunt scriitoare.

Iar când sunt ținută departe de propria mea minte pentru că trebuie să interacționez și să fac lucruri, mă epuizez. Simt că mă sufoc și că viața mea se oprește în loc. Dar asta nu înseamnă că din când în când nu îmi mai forțez mâna și mă arunc cu capul înainte în lume cam cum m-am aruncat cu capul înainte mai devreme și am dat cu el de calorifer.

Încă identific bășici în locuri în care nu știam că se pot forma bășici pentru că în toată călătoria mea am străbătut 58,8 km împărțiți în 96.224 de pași conform aplicației de pe telefonul meu care tind să cred că e destul de precisă pentru că încă mă dor piciorușele. E Miercuri, ar fi trebuit să trec peste până acum. Dar nu, hai să ținem cu dinții de lucruri! Hai!

Prima zi de Electric a fost drăguță pentru mine pentru că am stat singură la Premium Lounge și am ascultat o trupă pe care nu o știam, The Last Internationale, și mi-a plăcut foarte mult ce cântă, cum cântă și, mai ales, atitudinea lor față de public. Era ziua vocalei (Delila) și a coborât în public și a cântat printre oameni ceea ce a fost minunat. Apoi a urcat pe scenă și o să încerc să reproduc din memorie ce ne-a spus:

We are only three people in the band so we will need your help singing. (în timp ce cânta încet la bass-ul ei) Please remember we are human, we are not computers and we are not perfect, so if I sing a little off-beat it’s because my heart is beating really fast.

Moment în care pe mine m-a bușit plânsul și le-am scris pe Instagram. Mi-au văzut mesajul și l-au pus ca Story pe profilul lor și mi-au dat Follow așa că am mai vărsat câteva lacrimi.

The Last Internationale Instagram Screenshot
Impressed level over 9000

Electric Castle este locul în care merge toată lumea, dar nu te poți întâlni cu nimeni. M-am chinuit în aceste zile să mă văd cu o grămadă de prieteni și cunoștințe și efectiv nu am reușit să ne coordonăm. Am făcut ture întruna, când ajungeam la locul de întâlnire, prietenii mei plecau să se vadă cu altcineva, când încercau ei să mă găsească ori trebuia să merg că mă aștepta altcineva, ori eram pe la vreo coadă, ori eram pe picior de plecare pentru că mă dureau cizmele. Măcar am făcut cu toții mișcare.

Partea dificilă a fost să merg prin noroi cu cizmele mele de cauciuc Louis Vuitton pentru că sufletul meu de pițipoancă mă urmărește oriunde aș merge… Spre apărarea mea, alte cizme de cauciuc nu am!

img_1358-1

A plouat în primele zile după cum mă gândesc că a văzut deja toată lumea pe rețelele de internet, dar a fost și mega cald în timpul zilei. În mod surprinzător, nu m-am pârlit de la soare, am doar brațele un alb puțin mai închis. Ok, și nasul roșu.

În ultima zi nu a plouat deloc, însă cred că am stropit pe toată lumea cu lacrimile mele de crocodil pentru că eu sunt mică și fraieră și m-a impresionat Jessie J de am plâns în hohote – am dat cu extra emoțional pe acolo și de la oboseală și alcool și disconfort, dar eu oricum plâng la reclame, filme, lăutari, stickere, date de expirare și semne de punctuație așa că nu sunt un reper în viață. Nu sunt tristă, dar sunt o tristă.

Nu o să fac recenzii la muzica de la Electric din două motive:

  1. Muzica e ceva foarte personal pentru că fiecare o trăiește prin filtrele lui
  2. Nu mă pricep să scriu despre asta, știu doar să scriu despre emoții și experiențe și gânduri și chestii din ăstea din care nu faci bani

Însă ca să fiu complet sinceră, pentru muzică aș fi putut să vin lejer doar Miercuri și Duminică, în rest nu simt că m-am îmbogățit spiritual în niciun fel. Dar asta e o chestie subiectivă. Mi-a plăcut la The Last Internationale, JP Cooper, Damian Marley unde am dansat ca o adolescentă în ploaie, la Dubioza Kolektiv care sunt niște cocalari foarte simpatici și amuzanți, la Satellites care erau colegii mei de cazare și care sunt niște oameni foarte pasionați, drăguți și prietenoși, Hungarian Opera of Cluj la care am dansat cu pielea de găină și la Jessie J. Am încercat să stau și la Nothing But Thieves care îmi plac, dar efectiv nu mai puteam să consum muzică deloc în acel moment așa că m-am dus să mănânc un senviș cu halloumi de la Cimbru care a fost foarte bun și foarte mic și m-am poftit la cazare pentru un ultim semi-somn. Aș mai fi băgat vreo 4 senvișuri și o porție de noodles de la Wok & Roll, dar cine mai stătea pentru a mia oară la coadă? Not me, no.

Un gând care mă macină acum este că nu știu când o să reușesc să despachetez tot noroiul pe care l-am adus prin toate cutele și crăpăturile și găurile – încă am bocancii și cizmele și adidașii în pungi și mă gândesc serios să îi arunc pe toți. Poate cizmele Louis Vuitton totuși nu…

Am început această scriere acum două seri când am ajuns acasă, dar m-am luat cu două ciorbe de la Ciorbăria sufletului meu adică am mâncat o ciorbă de legume și când am terminat-o am mai mâncat încă una și mai aveam una, dar nu am mai avut loc pentru ea decât ieri când am stat toată ziua nemișcată în pat cu Jana Virgina și mi-am lins rănile post-festival.

Ca concluzie, vreau doar să zic că îmi e mai clar ca niciodată că eu sunt construită mai mult pentru aventuri solitare și mai puțin pentru experiențe în grup – cu toate că am stat cazată cu un grup de oameni foarte interesanți și calzi și mi-am petrecut timpul cu prieteni care îmi sunt foarte dragi. Problema e la mine și la creierul meu – obosesc printre oameni și mă odihnesc doar când sunt singură.

Ah, am un respect deosebit pentru oamenii ăștia care au construit ditamai festivalul din efectiv nimic, e o muncă copleșitoare în spate din cauza miilor de detalii cu care trebuie să jongleze și de care să țină cont așa că jos…gluga pentru ei!
În cele din urmă, până am terminat eu de scris acest post, mi-a ieșit cucui.

The end.

În rest, mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s