Cum știi când ești om mare

Așteptam de 28 de ani momentul în care o să încep să simt că devin adultă. Ieșeam la poartă din când în când și mă uitam ca proasta’n zare și nu vedeam niciun semn de adulter… nu, nu ăsta-i cuvântul pe care îl caut, nu? Nu.

Îmi luam pulsul săptămânal, mă uitam la cei din jur, mă uitam în oglindă, închideam ochii și mă uitam în mine și nimic. Tot aici sunt, tot copil, tot îi povestesc mamei toate evenimentele din ziua mea care mi se pare importante plus încă câteva prostii, tot aștept aprobări și acorduri de la părinți, tot mică, tot mică. Ba chiar mai întrebam oamenii ocazional dacă se căsătoreau sau făceau vreun copil “Și, te simți adult?” pentru că asta mă frământa pe mine pe dinăuntru.

Felul în care mi-am construit eu viața și deciziile pe care le-am luat pentru mine nu mă lasă să mă agăț de factori precum căsnicie sau copii sau credit la bancă sau altfel de responsabilități din ăstea clasice pentru a îmi da seama că ok, sunt om mare acum. Singurul punct de referință pe care îl am e vocea aia din capul meu care îmi povestește ce sunt, cum sunt, unde sunt, ce mă doare și de ce.

Cam de o lună așa încep să simt și eu că am crescut. Mă ia panica din când în când și fug la oglindă ca să verific dacă asta înseamnă și că încep să albesc – nu, suntem ok, deocamdată.

Poate e faptul că am în sfârșit un plan de business la care lucrez cu mâinile mele, poate că e din cauză că după un milion de ani mă simt confortabil să conduc la drum lung și mi se pare că acum pot ajunge oriunde și oricând, poate e independența mea financiară a cărei siluete încep să o văd încet în zare, poate e faptul că trupul meu începe să prindă mici contururi de femeie adultă (bleah) și nu mai arată chiar așa de tare ca trupul unei fetițe care stătea în ultima bancă, poate e din cauză că mă uit la poze vechi cu mine și îmi zic “uite ce mică eram” sau poate e din cauză că sunt de ceva timp responsabilă, stabilă și cu capul pe umeri – constant.

Poate sunt toate lucrurile ăstea.

Le simt pe toate și le conștientizez pe toate și pe de-o parte mă bucură că sunt om mare și pot să fac ce vreau eu, dar pe de altă parte mă panichez pentru că nu știu când a trecut timpul. Sunt 17 ani de la 11 Septembrie, sunt aproape 15 ani de când o cunosc pe Julie, sunt 10 ani de când am terminat liceul, sunt 16 ani de când am plecat prima oară în Canada doar eu cu sora mea și cu o borsetuță Malev atârnată de gât unde aveam pașapoartele noastre și biletele de avion, iar numerele ăstea mă sperie pentru că sunt din ce in ce mai mari și nu știu când au crescut.

“Trăiesc cu o frică constantă că nu trăiesc suficient” e ceea ce aud mereu în capul meu și e ceea ce îmi dă cam multă anxietate. Nu sunt atât de energică pe cât mi-aș dori, iar din cauza asta în ultima vreme sunt veșnic obosită pentru că nu îmi mai dau suficient timp să zac. Dar îmi place să fiu ocupată, ba chiar am ajuns să îmi notez într-o aplicație tot ce am de făcut într-o zi, iar cu cât e mai lungă lista, cu atât mă simt mai importantă. “Sunt om mare” îmi zic în timp ce îmi beau ceaiul sau cafeaua și savurez ultimele momente de liniște din dimineața mea. Apoi urmează semi-haosul – nu am o viață chiar așa dramatică.

Muncesc la birou, cos pentru multele comenzi pe care le am mai nou, plimb câinele, am întâlniri, fac cumpărături, alerg de colo-colo, îmi fac liste, planuri, fac mâncare, iar seara mă deșir pe la ora 10 până a doua zi la 7 când o iau de la capăt. Poate pentru unii ăsta e un program lejer, dar pentru cineva ca mine care are nevoie de mai multă odihnă decât omul mediu este o realizare să nu vin acasă de la birou și să mă trântesc direct în pat.

Nu pentru că sunt leneșă, ci pentru că corpul meu nu mai poate.

Însă pe măsură ce mă încarc cu activități profesionale și extra-curiculare încep să capăt mai multă rezistență. Aștept ziua în care nu o să mai cad lată așa devreme, dar am răbdare cu mine pentru că nu aș vrea să clachez singură ca proasta noaptea în casă.

Bine, încă nu mă simt atât de adultă încât aș vrea ca oamenii mai mici decât mine să îmi vorbească cu “dumneavoastră” sau să îmi sărute vreo mână și nici nu vorbesc despre vremea mea, dar ajung eu și acolo!

În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!

PS: Tricoul din poză este de pe LuisaViaRoma de la niște oameni din Paris pe care îi cheamă Fuck Art Make Tees și care au produse cu cele mai sictirite mesaje din lume și îi admir pentru asta. Din păcate, mi l-am cumpărat singură, nu mi l-a dat nimeni moca…