Generozitatea ca trăsătură de personalitate, nu de Crăciun

Poate știți, poate nu, dar voi risca să mă repet pentru a crea puțin context.

După ce am făcut Facultatea de Psihologie în Brașov, am plecat în Anglia să studiez Forensic Psychology la University of Leicester. M-am întors în România cu un viitor foarte neclar, înapoi în casa părinților mei în Brașov cu tot timpul liber din lume și cu toată anxietatea lui aferentă. Cea mai mare parte a acestui timp liber mi-o petreceam cu Andreea fie la ea în garsoniera de pe Calea București, fie prin oraș ieșind la cafele care nu erau niciodată cafele, ci beri. Cu Andreea fusesem colegă de liceu, dar pierdusem legătura între timp. Ne-am regăsit printr-o prietenă comună și ne-am reapropiat. Între timp, Andreea s-a mutat în Anglia și mi-a frânt puțin sufletul, dar am iertat-o pentru că o văd fericită și împăcată acolo la ea în Ashford. Fir-ar să fie!

Cu Andreea am învățat să mă gândesc la generozitate – ea existase până atunci în viața mea, însă nu dădusem niciodată atenție conceptului de generozitate.

Am mers într-o seară la ea în garsonieră să stăm și să râdem, o seară tipică pentru noi. Mama ei este pasionată de cosmetice și își cumpără frecvent, însă pe multe din ele nu le folosește niciodată și ajung la Andreea care nu era neapărat fascinată de make-up la momentul respectiv. Așa că ne-am pus pe covor să ne uităm prin trusa ei pentru că altceva nu aveam ce să facem cu viețile noastre în momentul acela și am început să mă entuziasmez la o trusă mică de farduri de pleoape Dior (avea mov și bleu și argintiu și o am și acum, dar nu o mai folosesc!). Acesta a fost momentul în care am ajuns să mă gândesc conștient la generozitate:

Andreea:
Îți place?? Ia-o!

De atât a fost nevoie pentru a declanșa în mine o dezbatere filosofică despre cine vreau eu să fiu ca persoană – îmi doresc să ofer acel sentiment pe care mi l-a oferit mie Andreea în acel moment simplu și impulsiv cât mai multor persoane! Asta vreau eu să fiu pentru că pentru mine a fost extrem de important ca cineva să îmi vadă entuziasmul, să îmi recunoască dorința pe față înainte ca eu să o identific ca dorință și să mi-o îndeplinească pe loc într-un mod pur altruist și binevoitor. Da, asta vreau să fiu.

Nu i-am zis niciodată cât de mult a însemnat pentru mine acel moment și cât de mult mi-a schimbat atitudinea față de cadouri și generozitate și felul în care răspund la nevoile și dorințele oamenilor. Nu i-am zis pentru că abia de curând am început să pun în cuvinte citețe ce a însemnat gestul ei pentru mine. M-am gândit foarte mult la asta în anii care au urmat, însă de vreo lună încerc să pun în cuvinte scrise.

După aceea ne-am oferit frecvent cosmetice una alteia și am schimbat păreri și ne-am dat sfaturi și am împărtășit această mică pasiune. Când a venit ea din Anglia la mine s-a înfipt în măsuța mea de machiaj, când m-am dus eu în Anglia la ea, m-am înfipt în a ei.

Fără să fie Crăciun sau aniversare sau vreo altă obligație socială – îți ofer acest obiect pentru că ești importantă pentru mine și îmi doresc să te văd entuziasmată de cât de multe ori pot. Atât.

Îmi place foarte mult să fac cadouri fără motiv pentru că vreau ca toți oamenii din jurul meu să fie fericiți. Probabil de aia și duc atât de des mâncare la birou – mâncarea este cadoul universal pe care îl pot oferi. Iar când și eu la rândul meu primesc un cadou premeditat special pentru mine mă emoționez foarte, foarte tare. Este foarte important să oprești puțin zgomotul din capul tău și să conștientizezi momentul: acest om și-a ocupat o parte din timpul lui și din spațiul lui mental cu mine ca să mă facă pe mine fericită oferindu-mi ceva care se pliază perfect pe personalitatea mea, iar eu îi sunt foarte recunoscătoare. Asta îmi zic în cap și după, cel mai probabil, încep să plâng pentru că plâng la orice mă emoționează, halal psiholog criminalist!

Vreau să ofer acel moment cât mai frecvent, cât mai sincer și cât mai pur pentru că acel moment mi-a schimbat viața. E uimitor cât de ușor poți să afectezi pozitiv un om – un obiect mic, non-vital, într-un moment scurt, oarecare, într-o garsonieră mică de pe Calea București.

De atât avem nevoie.

În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!

PS: În poza de mai sus avem bagajul meu pentru Brașov în care am pus ieri cartea de la Raluca primită de ziua mea, masca de somn de la Adi primită tot de ziua mea și agenda de la Moșul Secret în care am pus și scrisoarea de la el – le-am cărat după mine pentru că sunt importante.

Advertisements

2 Comments

  1. M-a impresionat profund articolul tău și am simțit ca rezonez cu atitudinea ta. Ca viitor aspirant la criminologie&psihologie am rezonat din nou, cu o mare admirație, in plus. Cred ca de asemenea psihologi are nevoie lumea, pregătiți sa îmbrățișeze existența atat cu simplitate emoțională cât si cu prezenta congnitiva.

    Like

    1. Iti multumesc din suflet pentru comment, cred ca este cel mai frumos pe care l-am primit pana acum pe blog. Daca vrei sa vorbim vreodata despre domeniul Forensic Psychology, poti sa imi dai oricand mesaj aici sau pe Facebook sau pe Instagram sau sa imi trimiti o scrisoare prin bufnita ta si iti voi povesti cu drag din experienta mea!

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s