oana-teodora

oana-teodora

Despre SCRIS

Facebook-ul mi-a amintit astăzi că mâine se face un an de când job-ul meu principal este să scriu. M-am gândit, ce previzibil, hai să scriu despre scris și despre cum mi s-a schimbat viața de când nu mai sunt in trafic de persoane. Uau.

Am uitat repede de asta și am continuat să rumeg la un alt subiect pe care îl țin în spatele minții undeva unde mă duc când vreau să fiu meditativă. Și întâmplarea face să fie tot despre scris, dar un altfel de scris.

Scrisul ca formă de comunicare instantanee cu cei dragi, cu cei nedragi și cu cei care reușesc doar performanța de a ne rămâne indiferenți.

Scrisul cred că este cea mai inautentică formă de comunicare pe care ne bazăm în zilele noastre astăzi și mâine. Scrisul este controlabil, este îndoielnic, este un paravan după care putem să fim cine nu suntem când reacțiile noastre pot fi văzute.

Când îți scriu, am mai mult control asupra felului în care aterizează cuvintele în capul tău, când îți scriu, decid cât din mine te las să vezi – mai mult sau mai puțin decât există în realitate. Când îți scriu, îți scriu în funcție de mine și de tine lucruri pe care față în față nu aș putea să le mânuiesc atât de ușor.

Când îți scriu, încetezi să fii om și devii ori o zeitate ori o nulitate, în funcție de cum mă simt în acel moment în legătură cu tine. Când îți scriu, nu ești om, ești idee.

Îți scriu ca să mă vezi așa cum aș vrea eu să fiu, dar nu am curajul sau îndemânarea. Îți scriu povești, realitate și ficțiune, toate adaptate la și pentru persoana ta.

Iar tu citești în funcție de cine ești tu, nu doar în funcție de cine sunt eu. Citești cu vocea ta din capul tău care mimează vocea mea așa cum ți-o imaginezi și așa cum ți-o amintești mediat de propriile tale idei, păreri, bucurii și nesiguranțe. Adaptezi cuvintele mele ca să se potrivească cu ce este deja în capul tău și cu ce anticipezi că va veni dinspre mine.

Îți scriu, citești, dar frecvent nu comunicăm doar unul cu celălalt. Comunicăm cu măștile noastre, iluziile, fricile, strategiile, umorul, atenția, jocurile, manipulările care stau între noi, iar cuvintele pe care apăsăm Send trebuie să parcurgă toate aceste obstacole ca să ajungă la noi. Iar uneori renunță pentru că este pur și simplu prea greu.

Îți scriu, backspace, backspace, swipe up, exit app. Nu îți mai scriu.

Când ne vedem, deseori începem să vorbim și parcă nici nu mai recunoaștem persoana cu care mai adineauri ne dădeam mesaje – parcă nu are aceeași voce, parcă nu are același ton, parcă nu e ea. Care dintre ele e ea? Mi-am închipuit eu totul?

Când ne vedem, deși aș vrea uneori, nu pot să mă stăpânesc așa cum o fac când sunt doar eu în baia mea cu telefonul în mână vorbind despre călătoria pe care aș vrea să o facem împreună, dar pe care nu o facem pentru că doar ne scriem sau spunându-ți cât de mult te-ai schimbat când, de fapt, aș vrea să îți spun doar cât de dor îmi este de tine, dar dau vina pe tine în loc să recunosc că uite, stau pe jos și plâng și vreau de la tine doar o vorbă bună, un umăr, o îmbrățișare în schimbul acestei palme. Dacă m-ai vedea cu adevărat, ai știi.

Când ne vedem nu pot să pregătesc atât de atent frazele cu care arunc în tine sau cu care te mângâi, nu pot să dau Delete sau Unsend la comunicarea mea defectuoasă, îți dau Seen cu ochii și cu sufletul, iar tu ești acolo și mă vezi și nu am ce să fac în privința asta.

Când ne vedem, ne vedem.

Când îți scriu, jucăm amândoi un joc la care câștigăm și pierdem amândoi concomitent pentru totdeauna, ne învârtim în același cerc de aparențe și păcăleli din care oricum este prea târziu să mai ieșim. Ce o să fac? O să îți ignor mesajele? O să crezi că nu îmi pasă când eu vreau doar să vorbim într-o realitate pe care o împărtășim amândoi în fix același timp. Și ce o să fac? O să ies din casă de fiecare dată când vreau să vorbim? E 2019.

În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!

Scriind.

Follow me

@oana.teodora