Despre SCRIS

Facebook-ul mi-a amintit astăzi că mâine se face un an de când job-ul meu principal este să scriu. M-am gândit, ce previzibil, hai să scriu despre scris și despre cum mi s-a schimbat viața de când nu mai sunt in trafic de persoane. Uau.

Am uitat repede de asta și am continuat să rumeg la un alt subiect pe care îl țin în spatele minții undeva unde mă duc când vreau să fiu meditativă. Și întâmplarea face să fie tot despre scris, dar un altfel de scris.

Scrisul ca formă de comunicare instantanee cu cei dragi, cu cei nedragi și cu cei care reușesc doar performanța de a ne rămâne indiferenți.

Scrisul cred că este cea mai inautentică formă de comunicare pe care ne bazăm în zilele noastre astăzi și mâine. Scrisul este controlabil, este îndoielnic, este un paravan după care putem să fim cine nu suntem când reacțiile noastre pot fi văzute.

Când îți scriu, am mai mult control asupra felului în care aterizează cuvintele în capul tău, când îți scriu, decid cât din mine te las să vezi – mai mult sau mai puțin decât există în realitate. Când îți scriu, îți scriu în funcție de mine și de tine lucruri pe care față în față nu aș putea să le mânuiesc atât de ușor.

Când îți scriu, încetezi să fii om și devii ori o zeitate ori o nulitate, în funcție de cum mă simt în acel moment în legătură cu tine. Când îți scriu, nu ești om, ești idee.

Îți scriu ca să mă vezi așa cum aș vrea eu să fiu, dar nu am curajul sau îndemânarea. Îți scriu povești, realitate și ficțiune, toate adaptate la și pentru persoana ta.

Iar tu citești în funcție de cine ești tu, nu doar în funcție de cine sunt eu. Citești cu vocea ta din capul tău care mimează vocea mea așa cum ți-o imaginezi și așa cum ți-o amintești mediat de propriile tale idei, păreri, bucurii și nesiguranțe. Adaptezi cuvintele mele ca să se potrivească cu ce este deja în capul tău și cu ce anticipezi că va veni dinspre mine.

Îți scriu, citești, dar frecvent nu comunicăm doar unul cu celălalt. Comunicăm cu măștile noastre, iluziile, fricile, strategiile, umorul, atenția, jocurile, manipulările care stau între noi, iar cuvintele pe care apăsăm Send trebuie să parcurgă toate aceste obstacole ca să ajungă la noi. Iar uneori renunță pentru că este pur și simplu prea greu.

Îți scriu, backspace, backspace, swipe up, exit app. Nu îți mai scriu.

Când ne vedem, deseori începem să vorbim și parcă nici nu mai recunoaștem persoana cu care mai adineauri ne dădeam mesaje – parcă nu are aceeași voce, parcă nu are același ton, parcă nu e ea. Care dintre ele e ea? Mi-am închipuit eu totul?

Când ne vedem, deși aș vrea uneori, nu pot să mă stăpânesc așa cum o fac când sunt doar eu în baia mea cu telefonul în mână vorbind despre călătoria pe care aș vrea să o facem împreună, dar pe care nu o facem pentru că doar ne scriem sau spunându-ți cât de mult te-ai schimbat când, de fapt, aș vrea să îți spun doar cât de dor îmi este de tine, dar dau vina pe tine în loc să recunosc că uite, stau pe jos și plâng și vreau de la tine doar o vorbă bună, un umăr, o îmbrățișare în schimbul acestei palme. Dacă m-ai vedea cu adevărat, ai știi.

Când ne vedem nu pot să pregătesc atât de atent frazele cu care arunc în tine sau cu care te mângâi, nu pot să dau Delete sau Unsend la comunicarea mea defectuoasă, îți dau Seen cu ochii și cu sufletul, iar tu ești acolo și mă vezi și nu am ce să fac în privința asta.

Când ne vedem, ne vedem.

Când îți scriu, jucăm amândoi un joc la care câștigăm și pierdem amândoi concomitent pentru totdeauna, ne învârtim în același cerc de aparențe și păcăleli din care oricum este prea târziu să mai ieșim. Ce o să fac? O să îți ignor mesajele? O să crezi că nu îmi pasă când eu vreau doar să vorbim într-o realitate pe care o împărtășim amândoi în fix același timp. Și ce o să fac? O să ies din casă de fiecare dată când vreau să vorbim? E 2019.





În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!

Scriind.


Advertisements

1 Comment

  1. O, da! Din spatele scrisului cineva poate fi doar o părere. Una bună și care să nu îl reprezinte neapărat. Sunt cazuri reale cu fete amăgite de aceste „măști”.
    Tatăl fetei este aspru, neîndurător și nu o înțelege. De-ar fi și el ca prietenul ei de pe internet… Acel „prieten” se substituie mai întâi tatălui. După ce câștigă prima redută, încrederea, se înfiripă pe alte planuri, cu emoțiile erotice, cu amuzamentul… Iată că îi ia locul și băiatului de la școală pe care oricum fata îl iubea doar în secret… După asta, când „prietenul” îi va fixa prima întâlnire, ea îl va vedea în sfârșit în realitatea împărtășită fix în același timp și loc… Dar e prea târziu. Nu este cum și l-a imaginat, nu se compară nici pe departe, dar deja nu mai contează. Compensează cu calul, strecurat dinainte în Troia inimii ei. Îl știe că este bun. Adică îi știe bine masca…De-acum încolo, acela nu trebuie să mai facă efortul de a o amăgi, pentru că ea singură se ocupă de asta.
    Altă perspectivă:
    Doi soți. Femeia este mai rapidă în replică. Și turuie și turuie. Se ajunge departe. Bărbatul își zice că se înfrânează, dar în realitate nu are verb să-i răspundă. Lui nu-i vin cuvintele. I-ar răspunde cu o strașnică înjurătură (singura care îi umblă prin capul inundat de sânge), dar nu se face, cu pumnii, dar nu se cade. Tace zdrobindu-și măselele una de alta, în maxilarul încleștat. Cu mâinile afundate adânc în buzunare, el tot tace. Până ce ia decizia să abandoneze terenul de luptă. Singurul act vitejesc, a fost ușa trântită la plecare. Zgomotul lăsat a fost de impresie. Pentru urechile vecinilor, care în mod sigur au auzit tot, tot… Și se duce să doarmă la hotel în noaptea aceea. Patul acela mare și rece, de hotel, nu-i inspiră confortul celui de acasă. Patul lor de acasă, cu dulce înghesuială și îmbietor parfum… Și pentru că nu poate dormi, se apucă să-i scrie femeii o scrisoare „de despărțire”. Acolo, pe durata unor ceasuri lungi își varsă și el oful. Scrie , șterge, o ia de la capăt…Se răcorește. Din realitatea lui, care nu-i mai prejos decât a ei. Punct cu punct desface fiecare replică și îi dă răspunsul cuvenit. Cu logică și cu argumente, așa cum este învățată mintea lui să lucreze. Apoi, când sfârșește, nu mai are răbdare până dimineață. Se întoarce acasă pentru a lăsa scrisoarea pe masa de bucătărie. Deschide ușa de la intrare încet, să nu facă zgomot, dar e în zadar. Își găsește soția la rându-i trează. Trează și suferindă. Ea a zis, dar regretă. Ochii ei sunt și mai frumoși așa cum se arată înlăcrimați. Și bărbatul uită tot, preocupat să o aline. Eh! Prostii… Cum să-i arate ce a scris el acolo, din otrava veninului ce îl cotropise? De-abia a oprit-o din plâns. O sărută. Ce bine că nu a rostit pe gură acele acuze și ea nu a auzit nimic rău de la el. Totul a fost doar pe o coală de hârtie, care se va face dispărută… „Verba volant scripta manent”… Părerea ta, dragă Titus. Dacă ar fi vorbit, nu ar mai fi fost nimic de făcut, pentru că ea nu uită niciodată! Iar el știe că nu poate trăi fără ea…
    Eiii! Scrisul…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s