Începutul meu de carte neterminată

Am găsit un document intitulat Stories în laptopul meu – am o vagă impresie când am început să scriu la el, dar nu știu exact cum a luat naștere. Vă las aici prima parte din el, mai sunt două bucăți, nu știu dacă vor mai apărea și altele, om trăi și om vedea. Bine, hai că pun și partea a treia, pe a doua încă nu îndrăznesc că e foarte personală. Ia-mi ceva de băut înainte și mai vedem.

Aveți aici o înregistrare citind cu voce tare fix ce am scris mai jos:

1.

Nu știu de pe ce planetă vin. Îmi petrec tot timpul încercând să descopăr, să mă descopăr și să cresc și trăiesc cu frica și bucuria că nu o să termin niciodată. Nu știu de ce unele lucruri sunt mai dificile pentru mine și altele mai simple decât pentru cei printre care mă învârt și trec. Apoi mă opresc și iau pulsul realității: Poate toată lumea se simte așa. Poate toată lumea are impresia că e mai inteligentă decât cei din jur și că e mai înțeleaptă și știe mai bine și citește mai bine oamenii decât ceilalți. Poate chiar nu sunt specială așa cum mi s-a zis toată viața și așa cum m-am simțit toată viața. Sau poate pentru mine experiențele ăstea de comunicare inter-umană chiar sunt mai puternice decât pentru majoritatea oamenilor cu care interacționez. Poate, poate, poate nu o să aflăm niciodată. Cu siguranță oamenii experimentează viața diferit, trăsăturile noastre de personalitate și componenta intelectuală și factorii externi sunt chestiuni diferite pentru toată lumea, iar asta ne face să privim anumite lucruri cu mai multă profunzime decât altele. Apoi, mai apar și mecanismele noastre de apărare care ne împiedică să căutăm conștient semnificații. Unii sunt evitanți, alții se aruncă fix în miezul problemei. Cum mă arunc eu tot timpul pentru că vreau, vreau, vreau să înțeleg.

De aceea, pe mine mă lasă fără vlagă o săptămână petrecută cu alții și mă simt ca și cum aș fugi printr-o mare furtună, plouă cu cuvintele și părerile altora fix pe mine ca o grindină nesimțită și încerc să ajung cât mai repede la adăpost unde sunt doar eu cu creierul meu briliant. Chiar și scriind asta mi se strânge stomacul și mi se taie respirația pentru că fix așa mă simt când îmi doresc din răsputeri să fiu singură și să procesez ce mi se întâmplă. Poate chiar și tu ai obosit pentru mine acum. Dar am nevoie să ajung în sufletul lucrurilor, iar asta nu pot face decât în singurătate.

Car bagaje emoționale după mine nu pentru că sunt obsesivă (deși sunt), ci pentru că asta e taraba mea pe care mă expun, iar când întâlnesc un om pe care îl vreau în viața mea pentru o oră, o zi, o lună, trei, vreau ca omul acela să mă vadă. Și îi arăt: uite, aici am fost în State la 15 ani de unde m-au trimis acasă după o supradoză accidentală de antidepresive, în stânga aici pe margine găsești diplomele mele chiar lângă prietenii mei dinozauri, de el nu mă despart de 12 ani, cu ea sunt prietenă de 14 ani, cu ea doar de 3, dar acesta e doar începutul, cu ea mă știu de la grădiniță și o să ne știm toată viața. Uite, aici e o poză cu mine plângând, dar eu plâng mereu, nu de tristețe, ci plâng când mă impresionează ceva, aici găsești relația cu mama mea, aici ai un mare album cu poze cu căței, aici ai niște rețete cu mâncarea pe care mi-o fac când sunt tristă, aici sunt limbile pe care le vorbesc, aici sunt oamenii pe care îi admir și tot așa. Iar tu, apoi, poți să îți alegi de pe taraba mea produsele care sunt congruente cu tine, iar despre restul putem să vorbim sau nu, cum vrei. Singura mea regulă este să interacționăm în moduri cu care suntem amândoi confortabili ca să nu ne alungăm.

E important să existe reciprocitate în relațiile noastre. Cred că de aici pleacă foarte multe probleme – din lipsa de reciprocitate. Nu respectăm aceleași reguli și protocoale și ajungem să nu ne suportăm nu pentru că suntem diferiți, toată lumea e diferită, dar când interacționăm în termeni diferiți se creează disconfort. Dacă eu sunt obosită și tu nu mă vezi și nu ții cont de asta pentru că nu ești atent la mine, o să mă apăr de tine. Dacă eu merg cu prea multă căldură către o persoană care nu e dispusă să o primească, nu o să ne putem apropia așa cum mi-aș dori. Și tot așa, e absolut vital să fim atenți la interlocutorul nostru și să încercăm să vedem în ce stare e, cum comunică și de ce are el nevoie. Unele lucruri sunt temporare, iar altele permanente. Adică unele sunt doar circumstanțe, iar altele sunt trăsături de personalitate. Toată lumea are un gard imaginar în jur și poteci bine delimitate pe care se poate ajunge la prietenie și iubire, dacă o luăm așa cum ne taie pe noi capul ca și cum ar fi tarlaua noastră le stricăm oamenilor grădinile și o să se supere pe noi. Iar potecile acestea pot să apară și să dispară în timp, să își schimbe cursul și destinația în funcție de locul psihic în care se află persoana. De aceea, este esențial să fim în permanență atenți la cei cu care interacționăm fără să luăm de bună orice relație pe care o avem. Știi, sunt oamenii ăia pe care îi iau anotimpurile pe nepregătite pentru că nu au știut să vadă că bătea vântul în geamul lor de ceva timp. Viața e dinamică, nimic nu e permanent, știi tu, motivaționale din ăstea de pe internet utilizate și uzate. Te-ai aștepta să le fi băgat deja toți la căpățână, dar iată că.

Cine vreau să fiu se schimbă constant. Parcă nu pot să stau locului fără să mă reinventez și să îmi fac update. Văd ceva, aud ceva, procesez ceva, ascult ceva și simt instant cum ceva în mine se schimbă și vreau să fiu alt om. Adică tot eu, doar că găsesc alt film. Găsesc frecvent noi pasiuni și mă scufund în ele și visez la ele când sunt la birou sau într-un loc în care vreau să fiu, unele sunt de durată, altele devin doar cunoștințe acumulate pe care le las în urmă sau le așez pe taraba persoanei mele. Am învățat limbi străine, m-am uitat la documentare pe un milion de subiecte până simțeam că stăpânesc un subiect exact cât îmi doream, explorez locuri, cos, gătesc, învăț să citesc limbajul nonverbal, cumpăr cosmetice, îmi vopsesc părul în toate culorile, descopăr ceaiuri de specialitate, beau ginuri din ce în ce mai bune și tot așa ca să devin din ce în ce mai bună la viața mea.

Trăiesc cu o frică constantă că nu trăiesc destul, însă totodată am nevoie de foarte multă odihnă și izolare de la stimulii ăștia permanenți. Îmi calculez dimineața timpul astfel încât să am timp pentru mine să mă trezesc și să mă dezmeticesc și să mă pregătesc în tihnă să reiau contactul cu lumea de după ușa mea. Nu îmi place să mă grăbesc pentru că nu vreau să treacă nimic repede pe lângă mine. Vreau să am timp să îmi simt ceaiul negru dimineața, să prind energie, să mă spăl cu grijă, vreau să am timp să vorbesc cu mama la telefon atât cât ne dorim fără să ne repezim, să îmi aleg hainele care în unele zile sunt importante, în altele nu pentru că vreau doar să mă îmbrac cât mai comod, vreau să am timp să aerisesc casa și să mă plimb prin ea, vreau să pot să mă lansez în propriul meu ritm și să fiu odihnită. În zilele în care nu reușesc asta simt că nu funcționez la potențialul meu cel mai ridicat și nu îmi place. Nu reușesc să mă concentrez să scriu, nu reușesc să fiu prietenoasă, nu reușesc să fiu prezentă și sunt cu mintea înapoi acasă unde îmi doresc să merg să mă refac și să încerc din nou a doua zi.

……………………………………………………………………………………………………………

3.

Atitudinea mea față de ieșit se schimbă mereu – într-o săptămână mă sperii că nu trăiesc suficient și nu interacționez suficient și nu știu cum să îmi încapă mai multe ore într-o zi ca să am timp să muncesc, să plimb câinele, să îi dau toată atenția pe care o merită ca apoi să ies în oraș și să împart pahare și idei cu oamenii care îmi fac bine, iar în următoarea lună după acea săptămână îmi doresc să nu mai aud nimic, să fie liniște în urechile mele și în mintea mea și să îmi aloc timpul liber doar pentru mine. Doar eu, în casa mea, cu mine. Acum, când îți scriu asta, sunt în acea perioadă în care tot ce îmi doresc este să nu merg la muncă, să nu aud muzică sau părerile nimănui, să stau toată ziua în casă și să cos ca și cum aș coase, de fapt, la rupturile din mine. Îmi doresc să creez tivuri acolo unde simt că se deșiră părți din mine, să creez cu mâinile în timp ce mintea mea se odihnește. Și stau așa, în liniște și ascult doar cum se zgâlțâie mașinea mea de cusut și uit și de telefon și de muncă și de posibilele conversații pe care aș fi putut să le am dacă în acel moment aș fi fost deschisă către lumea exterioară.

Apoi, mă apucă iar panica și simt că trece viața pe lângă mine în timp ce eu mă izolez social și încerc să mă fac să ies să mă dezmorțesc și să văd oameni, iar uneori asta îmi face bine, iar alteori îmi face rău. Aș vrea să zic că știu cum va fi abia după ce ies în oraș, dar de cele mai multe ori știu din momentul în care pășesc afară pe ușă, știu de când aștept să vină liftul meu încet dacă o să mă simt bine sau nu – indiferent de persoana cu care mă văd. E totul despre cum ne propunem să experimentăm un lucru. Dacă te duci cu mintea deschisă undeva o să reușești să îți împrăștii din ea tot ce e mai bun și o să poți să colectezi de la alții ce e mai bun în ei, dacă te duci închis, nu va exista niciun fel de schimb valoros.

În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!

Advertisements

3 Comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s