Viața mea privilegiată în 4 ore și 20 de minute

Sunt în tren spre Edinburgh. Am plecat din Ashford de la Andreea ca să mă duc în Edinburgh la Andreea. Pe toate prietenele mele le cheamă Andreea mai puțin pe cele pe care le cheamă altfel. Mi-am organizat această călătorie astfel încât să am aceste 4 ore și 20 de minute să mă uit pe geam și să mă gândesc la mine – subiectul meu preferat, bien sur.

Dacă îmi citești blogul de ceva timp știi că mă obosește foarte tare să stau constant cu oameni chiar dacă aceștia sunt oameni la care țin foarte mult. Oricum nu m-aș duce acasă la oameni la care nu țin tocmai pentru că sunt cam dificilă emoțional și social și am nevoie de spațiu pentru propriile mele gânduri. Mă simt foarte deconectată de mine când nu am timp să fiu singură și să procesez prin ce trec.

Așa cum ziceam în postul precedent, mi-am dat demisia de vreo 2-3 săptămâni, nici nu știu exact cât timp a trecut, dar eu încă nu mă simt șomeră pentru că am tot fost pe drumuri. Tot încerc să îmi imaginez cum va fi viața mea, dar nu reușesc pentru că nu am timp să fiu cu mine. Dar când aflu, o să scriu despre asta.

De aceea am decis să merg cu trenul din Londra în Edinburgh. Aceste 4 ore și 20 de minute de liniște se pliază perfect pe nevoia mea de a fi singură. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi face extrem de mare plăcere să le vizitez pe aceste două Andree și și ele sunt un pansament foarte eficient pentru viața mea, însă nu sunt obișnuită să dorm la altcineva acasă. Asta și pentru că ai mei nu prea mă lăsau să dorm acasă la alți copii când eram mică.

După Edinburgh, mă voi îndrepta cu avionul zburător spre încă o țară unde voi petrece câteva zile singură, iar apoi mă îmbarc spre casă pentru a da cu nasul direct de noua mea viață de acum înainte.

Până atunci, însă, am aceste 4 ore și 20 de minute să mă gândesc la mine, doar eu și hernia mea.

Rumeg la un alt subiect de ceva timp pe care mă străduiesc să îl pun în cuvintele potrivite, nu sunt sigură că am reușit, dar simt că este momentul să încerc să le scriu. Sunt aproape sigură că vor suna aiurea, dar asta este. Uneori trebuie să lăsăm lucrurile să fie aiurea.

În mod cumva penibil, rumeg la acest subiect din cauză că m-am uitat recent din nou la Gossip Girl după ce am văzut You. Deși nu mă îmbrac așa fancy ca Blair sau Serena, nu am putut să nu observ cum multe aspecte ale vieții mele s-au întâmplat ca în film. Bine, fără dramele stupide (ok, poate câteva drame stupide) și nu chiar la nivelul de bogăție cum trăiau ei și nu chiar în Manhattan, dar multe elemente semănau.

Semănau în sensul că am trăit o viață mai privilegiată decât majoritatea oamenilor pe care îi cunosc ceea ce mă face de vreo lună să mă întreb cam cum m-a influențat asta. Călătorii, școli de vară și alte studii în străinatate, piscine, restaurante, apartamente și case de vacanță închiriate, licitații, obiecte de designer, dinner parties la noi acasă, căței mici și pufoși și altele pe care nu le pot menționa pe aici!

Nu vorbesc neapărat despre aspectele financiare, ci despre cele sociale, emoționale și comportamentale în general. Cred că în mare și în cuvinte foarte puține, viața această privilegiată m-a făcut extrem de pretențioasă cu orice. Nu în sensul că îmi dau ochii peste cap pe oriunde merg, ci în sensul că trebuie bifate multe criterii ca să mă simt confortabil.

Din cauza aceasta, sunt multe situații pe care ori le evit ori care mă fac extra grijulie pentru că știu că nu o să mă simt bine în ele. Of, cum să zic eu să nu sune așa robotic?

Cred că ce vreau să zic este că prefer să nu mă avânt în situații în care se activează prințesa din mine pentru confortul meu și pentru a nu îi face pe cei din jurul meu să se simtă stânjeniți – când nu mă simt ok undeva, se vede destul de tare pe mine, iar aceasta este problema mea pentru care nu trebuie să sufere și alții.

Probabil și acesta este unul din motivele pentru care aleg să călătoresc singură – prefer să fiu cu persoana cu care mă potrivesc cel mai bine decât să îmi petrec timpul simțindu-mă ca un extraterestru sau adaptându-mă la situații pe care nu mi le doresc. Ah, sună horror. Dar chiar nu vreau să stau în calea nimănui și nu vreau să mi se reamintească constant, verbal sau nonverbal, că nu sunt chiar ca toată lumea și că poate ar trebui să fiu mai puțin prințesă. Sau poate multe din lucrurile acestea se întâmplă doar în capul meu!

Felul în care am crescut mi-a sculptat așteptările de la viață și de la oameni iremediabil și m-a făcut să ajung în acest punct în care nu pot să mă mulțumesc cu lucruri pe care le identific ca fiind mediocre. Da, cam asta este. Adică nu pot să trec peste și vreau ca totul să fie de calitate. Of!

Sunt fericită aici în trenul meu de 4 ore și 20 de minute în care stau înconjurată de englezi la costum cu o cană de ceai negru cu lapte după ce am mâncat prânzul servit la clasa întâi deși poate că acum că sunt șomeră ar fi trebuit să mă mulțumesc și cu un bilet la clasa a doua, dar eu sunt fericită aici. Sunt nefericită când mănânc în restaurante proaste sau când văd încălțăminte prost realizată sau când abundența ia locul calității. De fapt, pentru mine nu este despre a avea lucruri scumpe, ci lucruri de calitate. Acuma, că lucrurile de calitate costă mult nu e vina mea!

Bat câmpii în tren și la propriu și la figurat când de fapt voiam doar să zic că felul în care crești te afectează pentru tot restul vieții și poate ar trebui să ne gândim din când în când la asta și să ne facem o fișă de observație mentală în care să trecem scurte notițe despre noi. E important să știm cine suntem și de ce suntem așa pentru a putea evolua în cine vom fi.

În tren, în barcă, în parc, în pat, în avion, în bucătărie, în Carrefour să luăm notițe din când în când.

Andreea, vin!

În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.