Despre demisiile mele

“Congruență” este un cuvânt care îmi domină mintea și existența de foarte mulți ani. E cumva mereu cu mine și e mereu o întrebare: Oare ceea ce fac acum este congruent cu cine sunt eu? Evident, uneori iau și decizii care nu sunt congruente cu mine mânată de o formă sau alta de anxietate, dar scopul suprem al vieții mele este să fac doar lucruri care sunt congruente cu mine. O idealistă, ce să mai tot atâta.

Când eram la primul masterat, cel de Forensic Psychology din Anglia, fusesem selectată să fac un stagiu de practică la o poliție zonală unde aveam să lucrez cu cazuri de viol. Din cauza faptului că sunt din România nu au putut în final să mă lase să fac acel stagiu pentru că apăruseră niște noi reglementări pentru România și Bulgaria și pe scurt nu aveau cum să mă verifice și să mă lase să îmi desfășor activitatea în poliție. Am făcut un mic proiect de cercetare pentru poliția respectivă de la mine de acasă cu informații foarte puține, iar pentru restul perioadei mele de practică, profesorii mei mi-au cerut să fac o lucrare despre situația traficului de persoane cu victime din România. Așa am dat peste ONG-ul la care am devenit voluntară la întoarcerea în România și apoi angajată timp de aproximativ 3 ani, nici nu mai știu exact.

Nu am ajuns acolo pentru că visam la asta, eu visam să lucrez în investigații – domeniul pentru care mă pregătisem – dar nu a fost să fie. Așadar, a fost un compromis. Începutul m-a entuziasmat, apoi treptat, treptat, locul de muncă a început să mă consume și să mă facă să accept că nu eram unde trebuie. A durat 6 luni să îmi fac curaj să spun că eu nu mai vreau să fiu acolo, nu știu unde vreau să fiu, dar știam că sigur nu acolo. Mă visam făcând ceva creativ, de data aceasta, dar nu știam exact ce înseamnă asta.

Am fost ușurată când am rostit în sfârșit cuvintele, însă următoarea stare a fost de panică pentru că nu aveam idee ce urmează.

Am stat 9 luni frustrante încercând să găsesc ceva de făcut, am avut mici tentative de joburi eșuate, ca apoi să sfârșesc într-un studio de design ca copywriter alături de prietena mea cea mai bună care este graphic designer. A fost frumos la început, era nou și palpitant și aveam ce să învăț până în punctul în care m-a lovit realizarea că nici ăsta nu este locul meu. Spre deosebire de primul job, în timpul jobului de la studio am găsit adevărata mea pasiune – croitoria. A fost greu de înghițit pentru unii din apropiații mei și încă sunt privită cu dubii când afirm convinsă că asta e ce vreau să fac pentru că oamenilor le e greu să accepte că chiar renunț la domeniul pentru care mă pregătisem atâția ani pentru ceva așa banal ca hainele. Ce nu știu ei este că nimic din ce fac eu acum nu simt că este banal, iar creierul meu este mai implicat în ceea ce fac mai mult decât a fost vreodată, dar nu pot să stau să îmi narez activitățile și deciziile pentru toată lumea – eu îmi știu dialogul intern și știu exact de ce fac ceea ce fac și unde vreau să ajung. Și nici nu simt deloc că am renunțat la ceva, am continuat, pur și simplu, să fiu cine sunt eu.

Am făcut mulți kilometri de ture de casă pentru a îmi despica esența și a ajunge la ce este cel mai important pentru mine. Din fericire, croitoria, designul, antreprenoriatul, whatever this is, o să mă ducă fix unde visez să ajung, iar asta este suficient pentru mine.

Nu mai vreau să fiu eroul nimănui, doar al meu, nu mai vreau să muncesc pentru cineva, doar pentru mine, nu mai vreau să exist pentru altcineva, doar pentru mine. De asta am plecat, de asta mi-am dat demisiile – pentru a fi congruentă cu mine.

În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!