oana-teodora

oana-teodora

Prima mea școală de vară

Diminețile de toamnă au mereu darul de a mă transporta cu aerul lor rece și sunetele clare de mașini direct la vârsta de 16 ani când eram la prima mea școală de vară din Franța. Nu știu de ce asociez aerul de toamnă cu școlile de vară, dar aici ne situăm. Se făcea că era Montpellier, făceam cursuri de franceză la Institutul Eurolingua, eu cu încă niște alți rătăciți de prin alte lumi, locuiam în casa unor francezi-artiști care ne dădeau să dormim, să ne spălăm și să mâncăm dimineața și seara – așa era pachetul cursului meu – și ne povesteau despre viețile lor și ale altor studenți pe care îi găzduiseră. Aveam camera mea mare și luminoasă într-o casă veche tipic franțuzească, cu balcon prefăcut în care nu aveam nici măcar eu loc, cu mobilier puțin, dar frumos și cu o baie pe hol care pe vremea aceea nu mă înspăimânta cum mă înspăimântă acum de când am devenit adult cu pretenții de baie en-suite de la viață.

Nu ratam niciodată cina din casă pentru că era ca o petrecere în fiecare seară – o masă lungă și gălăgioasă cu tot felul de mâncăruri fusion turco-franceze și alte naționalități care voiau să prepare feluri de mâncare din țările lor. Beam vin și auzeam cum se vorbește franceza adevărată, mâncam baghete ca niște clișee ce ne doream să fim, râdeam și stâlceam cuvinte și ne străduiam să nu trișăm vorbind în engleza pe care toată lumea o știa mai puțin gazda noastră. Îmi amintesc perfect cum arăta, brunetă la 20 și ceva de ani, cu breton scurt, fiica cea mare a familiei, dar nu reușesc să îmi amintesc cum o chema neam. Poate până termin de scris îi găsesc și numele. Îmi amintesc și că se vedea frecvent cu prieteni dimineața să mănânce în oraș înainte de muncă sau școală ceea ce mi se pare în continuare fascinant – ar fi minunat să iau micul dejun rapid și frumos cu cineva înainte să ne începem ziua, dar prietenii mei se trezesc târziu și abia reușesc să ajungă la muncă. Trebuie să îmi caut niște prieteni mai matinali! Seda! Seda o chema!

Am ajuns în Franța neștiind aproape deloc franceză, iar în vreo două săptămâni de stat acolo forțată fiind să îmi dau drumul la gură dacă voiam să mănânc sau să ies începusem să leg fraze simple și să înțeleg fraze complicate. Cel mai important a fost că m-am dus acolo singură, fără vreo persoană cunoscută în care să mă refugiez când nu știu să zic ce vreau să zic sau când am chef să interacționez cu cineva. Așa se învață cu adevărat o limbă, în opinia mea – să te scufunzi în țara în care ești fără vreun colac de salvare adus de acasă.

La școală eram până în zece studenți – o școală mică cu personal prietenos care ne oferea în fiecare zi cafea și patiserii, învățam cu o profesoară foarte haioasă care se îmbrăca funky și care ne mustra de fiecare dată când încercam să zicem ceva în engleză. Aveam doi colegi americani care erau ca un fel de Pic și Poc și pe care îi chema de fapt Skye și Skyler. Serios. Ambii din New York, ambii mari fani iarbă. Foarte simpatici! Mai aveam o colegă din Irlanda, Aisling (care se pronunță de fapt ca Ashley) cu care mă împrietenisem foarte bine și cu care încă mă am bine pe rețelele de socializare. Pe restul nu îi mai știu că cu ei nu ieșeam la băut rose pe trotuare.

După ce beam rose pe trotuare mergeam la seara studențească din vestitul bar Australian al locului (cred că era Marți sau Miercuri) unde dansam pe mese prin fum intens de Lucky Strike și prin filtrul pus de îndrăgitele mele Smirnoff Ice care au gust de pastile efervescente.

Pe vremea aceea roamingul era extrem de scump, iar eu aveam telefon cu credit așa că țineam foarte puțin legătura cu oamenii mei de acasă. Pe vremea aceea nu aveam nici card bancar, aveam doar cash pe care nu știam neam să îl gestionez astfel că m-am întors acasă lihnită de foame cu câteva fise care nu adunau nici un euro. Ultimii mei bani i-am dat pe un fard de la Dior, o sticlă de rose și pe o băutură rece din ciocolată Godiva. Priorități. Ah, sticla de rose am băut-o pe străduțele pavate cu colegul meu Skye… sau oare cu Skyler? Mă rog, am băut și ne-am plimbat până la 4 dimineața pentru că știam că nu ne vom mai vedea niciodată pe planeta asta, iar eu aveam avionul la 8 dimineața. Romantic! A fost o seară foarte frumoasă, încă îmi amintesc de ea cu drag.

Prima mea școală de vară din Franța mi-a pus rădăcinile unei iubiri profunde pentru tot ce este franțuzesc astfel încât am revenit la încă două școli de vară la Sorbona și m-am aruncat cu brațele deschide către Franța cu orice ocazie am nimerit. Mă rog, ocaziile le mai creezi și tu.

În același timp, prima mea școală de vară este evenimentul care a lansat această mare pasiune pe care o am pentru călătoritul singură, zburatul departe fizic și psihic de tot ce mă apasă în viața mea reală, de tot ce mă îngrădește, de tot ce nu mă înțelege. Dacă nu era Montpellier nu ar fi fost nici Australia singură, nici America singură, nici eu.

Pentru că pe vremea aceea nu aveam smartphone, am găsit o altă poză din Franța de pe o insulă de lângă Marsilia unde am fost cu sora mea – unul din cele mai frumoase locuri din viața mea – Îles de Frioul.

În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.

Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!

Follow me

@oana.teodora