img_1306
Picture of admin

admin

Despre fericire, de fapt

Când eram mică mi se zicea des că sunt leneșă, putoare, lipsită de chef, spor și energie și am crescut crezând despre mine că sunt o leșinată care nu se va activa niciodată. De fapt, problema mea era că mă lupt cu depresia de pe la vreo 12 ani (din ce reușesc eu să disting, nu știam pe vremea aceea cum ar trebui să se simtă viața) și cu o anxietate cronică pe care încă o car după mine oriunde mă duc – chiar dacă poate nu pare. Nu eram leneșă, eram doar ținută la pat de propria-mi tristețe. Extra trist faptul că am crescut crezând așa ceva despre mine. Eu sunt chiar activă și dornică de activități, chiar dacă temperamental nu am la fel de multă energie ca un coleric. De fapt, am, doar că am nevoie de multă energie pentru viața mea internă care, vă zic io, e chiar tumultoasă!

Putoarea mică a crescut mare și azi sare dimineața la 6-7-8 din pat entuziasmată să facă ordine și să curețe bucătăria – vă scriu asta în timp ce am lăsat Triumful să acționeze puțin pe chiuveta mea. Dimineața am cea mai multă energie, ”din păcate” mă trezesc la ore la care oamenii din viața mea încă dorm și n-are cine să mă vadă cum țopăi prin casă, iar până se trezesc ei, eu deja m-am potolit.

Dansez, fac curat, îmi alerg cățelul prin casă, pun la spălat, scuze vecina de dedesubt, fac planuri, croiesc, fac plăți, organizez programări, plimb câinele, dansez, cânt, scuze vecinii de lângă, și mă învârt ca un titirez în lumina dimineții care e lumina mea preferată.

Nu era așa înainte, mă trezeam la 2, deseori nu aveam energie nici să fac duș, patul nu îl făceam că nu avea rost, acolo trăiam. Am crezut că așa va fi toată viața mea. De făcut curat nici nu discut că am crescut mereu cu doamnă la curățenie care venea zilnic și nu se vedea că nu sunt psihic în stare să fac curat. Am crezut că asta e viața. Din fericire, după multă terapie și lucru cu mine, am aflat că nu (doar) asta e viața. Mai e uneori și asta viața și încerc să îmi spun că e ok, doar că din interior mă mai strigă vocea aia veche care îmi zice că sunt o putoare, nu sunt bună de nimic, fac umbră pământului degeaba. Acum, fie vorba între mine și tastatura mea, încă nu cred că mi-am parcurs vindecarea nici pe jumate, dar în această dimineață sunt bine. Ieri nu am fost așa bine, mâine vedem. Câte un moment pe rând. Așa cum nici fericirea nu e continuă, nici nefericirea nu poate fi pentru totdeauna, nu? Sper!

Fericirea mea e mică și e compusă din mici, mici fericiri pe care le iau în brațe și le țin strâns și le zic – vă văd. Vă văd acum cu totul, vă văd și vă apreciez și vă voi ține minte. O să încerc din răsputeri să vă țin minte. Fericirea mea e cafeaua aceasta, melodia aceasta pe care o ascult de ieri pe repeat de mă mir că nu se alarmează nimeni, cred că nu am dat-o destul de tare, sticla asta nouă de Clin cu care voi face aragazul să strălucească, nu credeam vreodată că o să ajung să curăț aragazul de plăcere, Doamne ferește. Fericirea mea cea mai mare e Cara cu care îmi propun în fiecare zi să petrec cât mai mult timp pentru că știu că timpul nostru împreună ne e limitat și vreau să mă bucur de ea și de toate lăbuțele ei cât mai mult și de ochișorii ăia care încă mă topesc după șapte ani împreună. Fericirea mea e această liniște de acum când anxietatea mea s-a diminuat și mă lasă să respir și eu puțin, fericirea mea e kimonoul pe care îl compun acum în cap, dar nu sunt încă pregătită să trec la fapte, fericirea mea e plimbarea de dimineață cu Cara, țopăind noi două printre somnoroși, lumina asta superbă, Doamne, ce bine e că e soare, casa mea curată, casa mea mare și frumoasă care mă ține protejată, ce recunoscătoare sunt pentru ea, fericirea mea nu e mare lucru, dar e totul.

Nu, nu cred că sunt fericită-fericită acum, dar am fericiri. Poate, de fapt, asta e fericirea.