Despre a fi singur

Dacă las cana aceasta aici, va rămâne veșnic aici până decid eu să o ridic și să fac altceva cu ea. În aceeași manieră, dacă eu nu mă ridic de aici, din acest loc psihic sau geografic, nu mă ridică nimeni și până nu mă ridic eu de aici nu se poate schimba nimic, trebuie să fac eu totul, mereu. Cănile de prin casă le ridic mereu că asta am învățat mult mai ușor decât ce să fac cu cănile băute complet sau pe jumătate uitate sau pur și simplu lăsate pe masa sufletului meu care uneori e prea încărcată și nu știu ce să mai fac cu ea. Căni de ceai, căni de durere.

Am zile în care zburd prin apartamentul meu și mă plimb și dansez și mă gândesc și ascult muzică și nu aș vrea să mă întrerupă nimeni niciodată și să îmi ia toată această liniște pe care am muncit atât de mult să o dobândesc și să o așez în mine ca pe o pătură caldă care mă protejează de lume și de mine și zile în care mă simt ca cel mai singur și nedorit om de pe pământ. Iau telefonul în mână și dau să îi scriu cuiva că în ziua de azi nu prea ne mai sunăm și uneori chiar o fac și alteori las telefonul jos fie pentru că îmi dau seama că nu sunt singură și dacă aș vrea cu adevărat, mi-aș găsi oricând companie, fie pentru că nu vreau să deranjez pe nimeni cu existența asta a mea.

Aleg eu tot ce se întâmplă cu fiecare secundă a vieții mele și asta ba mă bucură imens, ba mă paralizează de frică. Un lucru e cert, aceasta este o libertate la care am visat toată viața și pe care nu credeam vreodată că o voi avea. Am crescut și trăiesc cu foarte puțină speranță pentru mine și asta este încă o cană pe care trebuie să o ridic, să o spăl și să o așez frumos undeva ca să pot într-un final să o mai folosesc și să o umplu cu ce am eu de fapt nevoie.

Dacă vreau acum să dorm, pot să o fac, dacă vreau să mă rostogolesc prin casă, pot să o fac, dar mai greu cu oasele ăstea, dacă vreau să vorbesc singură, dacă vreau să tac, dacă vreau să mănânc în vârful patului ca ultimul sălbatic, dacă vreau să scriu, să dansez, să fac ordine, să fac orice, pot pentru că decizia e toată a mea. Nu depinde nimeni de mine, iar eu nu depind de altcineva. Ce responsabilitate și binecuvântare totodată!

Sunt a mea mai mult decât am fost vreodată și sper să nu îmi fure nimeni asta pentru că acesta a fost un drum foarte lung și mă bucur să fiu aici. Mi-e frică, da, mi-e frică să nu cad prin casă și să dureze foarte, foarte mult până mă găsește cineva și mi-e frică să nu sufere și cățelul meu din cauza asta, dar am trecut prin boli singură aici fără să se ofere cineva să vină să îmi facă viața mai ușoară și am învățat că pot să trec și prin asta cu bine. De fapt, a fi singur atât de mult timp te învață tot ce ai nevoie să știi despre tine și îți arată zilnic că toate limitele pe care credeai că le ai sunt plasate mult mai departe decât îți imaginai și că realitatea e că nu le poți atinge pentru că ele încă nu există decât în mintea ta.

Ce scriu aici nu înseamnă că alții nu își au locul în viața mea sau că aceasta va fi viața mea pentru totdeauna, nu știu ce va fi, cum și cu cine, știu doar că ce bine e să fiu aici. Puteam să nu fiu.